miercuri, 19 decembrie 2012

Pă tren

Mnoh păi…mă trezesc eu într-o dimineaţă cu gândul de a merge acasă. Dacă tot suntem studenţi şi avem reduceri, să merem cu trenu, îmi zic. Proastă idee! Dacă ţi-a mers incredibil de bine într-o zi, dacă eşti nemaipomenit de fericit într-o zi şi vrei să îţi strici acea zi, soluţia e simplă : mergi cu trenul! Fac bagajul, beau cafeaua, leg părul şi mă car spre staţie. Şi aştept…aştept…aştept….20….25 de minute…tramvai din părţi. Mnoh bun. Mai aveam 15 minute să ajung la gară şi să iau bilet aşa că m-am întors, cărând minunatul bagaj din nou 2 etaje. Am pierdut o oră încercând să mă loghez pă mess dar degeaba, domnul yahoo întâmpinând nu ştiu ce probleme. Mă încalţ din nou şi pornesc spre staţie cu 40 de minute înainte. Evident că am găsit tramvaiul deja în staţie. Bagajul meu incomoda din păcate două doamne din spatele meu; pot să zic că eram de-a dreptul nesimţit….să le ating cu bagajul ţinut în spate(stând în picioare) în timp ce ele aveau sacoşele pe două scaune? Prost crescut mai sunt. În fine, ajung în gară, iau bilet şi mă urc în tren cu 25 de minute înainte de ora plecării. Şoc! Toate locurile erau ocupate, plus 3-4 persoane ce stăteau în picioare pe hol. Mnoh bine, îmi pun bagajul pe un grilaj destinat depozitării bagajelor (cred), aprind o ţigară şi mă retrag într-un colţ, lângă uşă. Nu ajunsesem la jumătatea ţigării când mă trezesc cu o mulţime de oameni ce încercau să îşi facă loc dintr-un vagon în altul. Trenul începuse să arate că un autobuz. Când să decoleze, mă trezesc înghesuit între 4-5 ţigănci, o purandică (purandel feminin) şi un ţigan. N-am nimic cu ei atât timp cât îşi câştigă banii prin muncă, ah, poate e doar un moft de al meu dar…eşti în România aşa că…VORBEŞTE ROMÂNEŞTE! În acea forfotă infernală se aude de odată un moşneag răzvrătit : “- Da bine că mai şi fumaţi aici!” Mnoh scuze. Îmi pare rău că mi-am aprins ţigara în uşa trenului, îmi pare rău că am îndrăznit să îţi stric condiţiile de lux oferite de CFR. După vreo 2 staţii, se strecoară un moşuleţ spre uşă chinuindu-se să o deschidă. Prima ţigancă : “- Hai bre nu mai ai forţă? Ce te-aş mai înviora eu.” Mosuletu’ : “ –Eu am 60 de ani de acu, ţie îţi trebuie doi de 35.” Ţiganca 2 : “- N-ai ce să faci cu el, îţi trebuie unu tinerel, cum e ăsta.” îndreptând privirea spre mine. Ţiganca 1 : “- Auzi băietu’ nu vrei să-mi faci un copil, că al meu săracu îi bătrân şi nu mai poate că mi-o făcut deja 7 :))” SAY WHAT?! Mă fac că nu aud şi mai scot o ţigară. Am precizat mai sus că una dintre ele avea o chestie cu ea, ceva asemănător cu un cimpanzeu cu geacă şi fes tras pe ochi. Ţiganca 1 : “-Da văd că ai fată mare!” Ţiganca 2 : “-Daaa e mareee! Are 12 ani!” Ţiganca 1 : “- Să-ţi trăiascăăăă! Am avut şi eu una de 9 ani, dar am măritatooo! O grămadă de bani am luat pe ea!:))))” Ţiganca 2 : “ Ce norocoasă eşti!:))) De aş scăpa şi eu de asta….” Trenul ajunge în sfârşit în Podul Iloaiei. Una dintre ţigănci încearcă să deschidă uşa îngheţată dar eşuează. Încerc şi eu, împing uşa şi de sus şi de jos…nimic. De odată una dintre ele mă dă la o parte, îşi face vânt şi efectuează o schemă gen Chuck Norris şi lansează un picior în uşa care cedează sub incredibila ei forţă. Coboară toate jos iar una dintre ele îmi zice pe un ton sictirit : “-N-ai mâncat azi băietu'?/:)” Mhm, n-ai cu cine vorbii. Trec orele, trec oamenii, rămân singur pe hol, scaunele fiind încă ocupate. Un controlor se trezeşte să îmi verifice biletul a 3-a oară. El : “- Vezi că s-a eliberat un loc în primul compartiment, poţi sta jos.” Eu : “- Am stat 2 ore în picioare, mai îndur 30 de minute, plus că am şi bagajul aici.” El : “- Cum vrei.” Se apucă de meşterit ceva la un tablou electric (bănuiesc) şi bolboroseşte încet : “-Cine o fi luat asta de aici?...” Eu mă îndrept spre el şi întreb : “-Ce?” El : “-Nu…vorbeam singur:))” Eu : “-Ah…mă scuzaţi….” El : “-Nu-I nimic, omul mai vorbeşte şi singur:D.” True, true! Ajung într-un final în minunatul meu oraş şi încerc să-mi târâii bagajele, că după 2 ore şi jumătate de stat în picioare în curent şi în frig nu mai eram în stare de cărat. PS : Mă amuz atât de tare când aud pe câte unul pe stradă zicând : “-Vai îs atât de obosit, am dormit doar 3-4 ore aseară!” sau “-Vaaai am băut o grămadă de cafea! 3 cafele, îţi dai seamaaa?!!”.

marți, 11 decembrie 2012

Facebook, vot, bulgăreală şi securitate informatică


Mnoh păi….nu am înţeles niciodată o chestie legată de facebook. De ce şi-ar da o persoană like la propriile poze?
Din moment ce le-ai postat pe Facebook e oarecum evident că îţi plac, altfel nu cred că le-ai pune. Nu am întâlnit nici o persoană, care să îşi împodobească profilul cu poze în care a ieşit rău sau ciudat. În afară de mine.
Rămâne însă un mister. Probabil că un like în plus face lumea mai bună. Sau ţara mai prosperă. Nu voi ştii niciodată.
A 2-a nedumerire a mea faţă de facebook : Când se anunţă decesul unei persoane, indiferent dacă e vedetă sau nu, de ce se adună likeurile? Gen : “ce bine îmi pare că a murit! Să dau like, că i-am dorit asta toată viaţa!” WTF?
O altă categorie de status, legat de deces sau aproape deces “Rugaţi-vă pentru bunicul/bunica/vecinul/amanta mea/meu! E foarte bolnav/ă !”
Mnoh bun şi….like-urile îl vor însănătoşii? 1 like = 1 zi în plus?
Îmi e greu să trec peste, dar o fac, ca să pot ajunge la un subiect mai recent. Votul.
Merem la vot bă? Merem.
Spre uimirea mea încă se mai găsesc specimene cu o mentalitate asemenea bătrânilor, sau vecinului meu cu un uşor retard mental. “Bă eu nu merg la vot că oricum nu contează votul meu”.
Ai o listă de îndatoriri ca cetăţean a unui stat, cu un număr de elemente egal cu numărul degetelor de la o  mână (sau picior), şi nici pe alea nu le poţi îndeplinii, că vezi doamne ninge afară şi tu nu-ţi mişti luxosul posterior prin nămeţi pentru a îmbulina o căsuţă de pe o bucată de ziar (că buletinul de vot numa' hârtie albă nu-i).
Mai există şi cazul unui prieten, care a fost întrebat la ieşirea din secţia de votare, cine a câştigat votul său, pentru nu ştiu ce sondaj. Pe vremea mea votul era oarecum privat, dar deh, involuăm!
Eu unu am fo’ la vot, chit că ninge, viscoleşte, sau că o turmă de vaci zboară prin aer.
Am ales partidul cu cea mai drăguţă emblemă şi i-am dat headshot cu ştampila din dotare.
Când să îl introduc în urnă, o doamnă îmi privea insistent buletinul de vot.
Eu : “hmmm?”
Ea : “Eu urmăresc ştampila…”
Eu : “Ştampila? Nu e pe prima foaie. Tre’ să vă arăt votul ca să îmi daţi voie să bag buletinul în urnă?”
Ea :Nu nu….ştampila!”
Eu : “Păi, când iau buletinul nu las şi ştampila? Plec fără buletin?”
Ea : “Nuuu…ştampila de pe spatele buletinului de vot!”
Mhm….corect. Doamne feri’ să nu vină vreunu’ cu buletinu de acasă gata ştampilat! De parcă ai putea băga vreo 1000 de odată…parcă dacă e unu de acolo sau unu din altă parte nu tot unu e…dar fie.
Când să introduc şi al 2-lea buletin de vot, ridic privirea să văd dacă greşesc iar “ritualul”.
Femeia grăieşte cu un uşor zâmbet de gâscă : “bagă-l în găurică!”
Mnoh fain….măcar mi-am tras bulină pe buletin.
Într-o altă ordine de idei, căutând un mijloc de relaxare după orele de studiu, am decis împreună cu un coleg să merem afară la o bulgăreală. La 2:33 AM.
Zis şi făcut. Mă îmbrac, trezesc toţi colegii de apartament ca să fac rost de o pereche de chei şi pornesc la drum, învăluit de spiritul crăciunului şi acoperit de fulgii de zăpadă ce erau atât de grei încât îmi trăgeau pleata în jos.
Ajunşi la locul faptei, după câteva minute în care au avut loc diverse discuţii pe teme politice şi nu numai, realizăm că ora destul de târzie şi condiţiile meteorologice sunt principalele motive pentru care eram singurii indivizi din toată Piaţa Unirii. Noi şi ceva taximetrişti adormiţi.
Şi cam astea au fost întâmplările din ultima….era să uit! :))
Astăzi am avut onoarea să particip la o prezentare susţinută de Andrei Avădănei, legată de DefCamp, black&white şi cam tot ce ţine de securitate informatică. Din păcate, dar şi din fericire în acelaşi timp, în sală nu s-au adunat decât vreo 40-50 de persoane. Din păcate pentru că băiatul ştie ce spune, fiind fondator şi CEO DefCamp, deţinător al blogului de IT axat publicului românesc, worldit.info, fiind însă şi premiat la numeroase competiții naționale și internaționale de programare web și soft, algoritmică și securitate.  Din fericire pentru că printre cei prezenţi nu s-au aflat persoane care să vorbească în plus, s-au dacă s-au aflat, nu au avut ocazia.

duminică, 2 decembrie 2012

1 a lu’ decembrie


Mnoh…ştiu că sunt în urmă şi 1 a lu’ decembrie a trecut de mult, dar abia acum am prins puţin timp “liber” cât să scriu.
1 decembrie în oraşul meu? Tipic românesc. O adunătură de milogi ce au îngheţat timp de o oră, nu pentru a urmării defilările sau pentru a o privii pe Nuţi Udrea, ci pentru lingura de fasole cu cârnaţi şi păhărelul de ţuică fiartă oferită de minunatul nostru primar al cărui nume nu simt nevoia să îl menţionez.
Oameni în vârstă, ţigani sau nevoiaşi, toţi adunaţi la o coadă interminabilă, împingându-se şi călcându-se în picioare pentru a prinde un loc la minunatul festin.

Morala? Nu prea văd una. Doar un gust amar lăsat de ideea că românul e cel mai sărac/leneş/milog cetăţean European.
Sunt şi părţi bune. Lucrurile care mă fac să fiu mândru că sunt român. Ca de exemplu DefCamp-ul de la Iaşi. Sau cei 82 de studenţi de la Oxford.
Dar să trec peste faptul că la statuia lui Roman Muşat erau cel puţin 20 de coroane de flori şi la monumentul eroilor era doar una şi să vă povestesc despre cum am petrecut eu ziua naţională, ascultând poveşti sau peripeţii din timpul armatei, de la tata.
“Când eram ciclul întâi, înaintea mesei de prânz, ne dădea o “gustare” formată dintr-o felie de salam prin care puteai vedea şi o felie de pâine atât de subţire încât dacă o atingeai se rupea, plus un deget de ceai într-o cană cu găuri pe fund. După ce te făceai că mănânci ziceai “hai să beau ceaiul” dar până duceai cana la gură nu mai curgea nimic.
Restul batonului de salam, că doar împărţea la toţi dintr-o bucăţică, rămânea şefului de ciclu.
Da măi Cătălin, după aceea venea şi zicea “aţi mâncat? V-aţi săturat?Hai! Afară!”
Imaginează-ţi ce forţă aveai după aşa o masă să cari automatul, plin de încărcătoare la brâu, cu lopata în spate şi lopăţica de săpat tranşee.
Apoi urma masa de prânz. Nişte macaroane tari îmbibate în sânge, ca să îţi dai seama că prin ele a trecut odată o bucată de carne.
Apoi când am trecut în ciclul doi, făceam o săptămână pază şi o săptămână bucătărie.
Făceam fasole într-un cazan cât camera asta, amestecam în el toată noaptea dar mai şi adormeai…..şi venea ăla şi zicea “bă vezi că s-au ars!”. S-au ars, văd, eu ce să le fac? Intra lumea în Galaţi şi zicea “iar miroase, iar s-au ars fasolele la unitate”.
Nu mai zic când făceam orez, că se prindea pe fund juma’ de metru. Râşcâiam cazanu' cu lopăţica de săpat tranşee. Puteai să faci o casă cu ce scoteai de acolo.
Da măi Cătălin şi într-o noapte de anu’ nou aveam de spălat 1080 de farfurii. Şi nu cu burete şi detergent ca acuma….când vedeai o cameră plină de farfurii din aluminiu îţi pierea cheful de orice.
Apoi trebuia să curăţăm o cameră plină de cartofi….Aveam un cuţit atât de ascuţit de zici că îi curăţai cu o şurubelniţă. Mai venea ăla şi întreba “nu e gata?staţi de o oră aici!”. O oră…ce o oră că nu ştiai dacă termini de curăţat în viaţa asta….la un moment dat cădea brânza pe jos şi jucam fotbal cu ea aşa lipsisti de chef….Puneai totul în cazan, cartofi curăţaţi pe jumate, brânza, ieşea o chestie greu de explicat…..dar mâncai aşa că nu aveai de ales…..”
Au mai fost multe întâmplări dar am mai uitat din ele sau le mai ţin pentru o altă postare.
Mă gândesc, cum ne-am descurca noi sau cei din generaţiile ce vor urma? De ce nu mai e armata obligatorie?
Nu cred că ar mai exista curente gen emo, etnobotanişti şi alte specimene ale secolului XXI.
“Tot ce e bun tre’ să dispară din această ţară.”
Per total sunt mândru de ţara mea. De ţară dar nu şi de cetăţenii ei.
La mulţi ani România! La mulţi ani români!