luni, 19 noiembrie 2012

Zâmbiţi vă rog!


Ştiu că sunt o mulţime de posturi de genul acesta pe o mulţime de bloguri şi de aceea acesta va fi unul dintre acele posturi... scurte. Nu ştiu exact cât de scurt, “cantitatea” definită prin termenul de “scurt” diferă de la o persoană la alta.
Zâmbetul. Despre asta era vorba în post înainte să deviez de la subiect, dar dacă tot am făcut-o... astăzi am reuşit imposibilul şi am ajuns la facultă în 25 de minute (pe jos), evident cu puţin efort şi o cămaşă transpirată. Am avut un singur seminar la care nu s-au întâmplat prea multe...
Singura chestie amuzantă (cel puţin pentru mine) a fost trimiterea unui sms din partea mea către un coleg ce era ascultat în acel moment. Mesajul suna cam aşa: “Nu te-ai săturat să râdă lumea de tine? Poţi oricând recurge la sinucidere.” Am căzut puţin pe gânduri când am văzut că nu îşi verifică telefonul, gândindu-mă că am greşit destinatarul. Nu îl greşisem... doar că... acel număr era de la un alt telefon... pe care îl lăsase acasă. Mesajul a fost citit de către tatăl colegului meu... vă imaginaţi ce impresie bună am făcut şi ce mândru s-a simţit destinatarul de colegul său.
Dar nu despre ziua de azi intentionam să vorbesc ci despre o altă zi, o zi ca oricare alta.
Ploaie, frig, ceaţă. Trei cuvinte ce definesc perfect acea zi.
Mă trezisem destul de irascibil... şi da, ştiu că aşa sunt în fiecare dimineaţă până ce apuc să îmi beau cafeaua, dar în acea dimineaţă cafeaua nu mi-a fost de mare ajutor. Nici cursurile nu prea m-au ajutat, ba chiar mi-au agravat starea de melancolie. Şi cum pachetul nu era complet, am reuşit să mă cert şi cu minunata mea iubită, dintr-un motiv ce nu mi-l amintesc, dar cred că nici atunci nu îmi era prea clar.
Dar... dacă ceva începe prost trebuie să se termine la fel, cam astea erau aşteptările mele pentru acea zi.
Mai aveam puţin până să ajung acasă, mergeam încet, cu capul plecat şi privirea pierdută.
Din fericire m-am împiedicat (cred că e prima dată când mă bucura lucrul acesta) şi am fost nevoit să îmi ridic privirea pentru a înjura, desigur în gând. Ce? Gândurile mele sunt mai clare şi mai ordonate când ţin capul sus. Sau poate că nu... vă trebuii să mă gândesc la asta. Atunci am zărit o persoană, cred că prima persoană cu care am făcut schimb de priviri în acea zi. Zâmbea. Am privit-o cu o oarecare scârbă. De ce ea avea motive să zâmbească şi eu nu? Îmi continui drumul şi la câţiva paşi zăresc o altă persoană la fel de zâmbitoare. Începusem să uit de starea în care mă aflam şi să mă concentrez asupra zâmbetelor lor şi să mă gândesc care o fi motivul fiecărei persoane, motivul pentru care zâmbeau şi de ce eu nu puteam găsii un motiv destul de bun ca să pot zâmbii.
Apoi atenţia mi-a fost distrasă de către doi copii, o fetiţă şi un băieţel ce se fugăreau în jurul unui copac. Erau atât de veseli... atât de fericiţi... o parte din zâmbetul şi din bucuria lor se transmitea la fiecare trecător şi din fericire eu eram unul din ei. Începusem să zâmbesc. Nu ştiam exact de ce, nu ştiam dacă era din cauza copiilor sau zâmbeam doar ca să mă integrez în rândul celorlalţi, dar important e că zâmbeam. La un moment dat mi-am dat seama că aveam un zâmbet atât de tâmp pe faţă încât am început să râd de unul singur.
Mi-am amintit de vorbele unei profesoare “zâmbiţi mereu, indiferent de starea în care vă aflaţi! Gândiţi-vă că mereu vor exista persoane cu probleme mai mari decât ale voastre! Chiar dacă pe voi nu vă ajută pe moment, zâmbetul vostru îl va ajuta pe cel de lângă voi, să treacă mai uşor peste probleme sau chiar să uite de ele.”
Până la urmă, ce ne costă un zâmbet? Dacă ştim cum să să le privim, în fiecare acţiune, gând, senzaţie, toate au câte o parte ce ne-ar putea face să zâmbim.
Acum 2-3 zile stăteam în cameră şi mă uitam la un film ce mă plictisea îngrozitor. Nu mai ţin minte titlul dar nu îl recomand. Am ieşit din cameră îndreptându-mă spre frigider când de odată îl aud pe tata din bucătărie fredonând Holograf – Cat de departe. Am început să zâmbesc. Chiar dacă filmul îmi provocase o oarecare stare de tristeţe/plictiseală, tata a reuşit să îmi transmită o mare cantitate de energie pozitivă.
Cu toţii avem o sursă de fericire ce ne poate schimba starea de spirit în orice moment, un obiect, o persoană, un căţel, o pisică, o melodie, un loc, o clădire sau pur şi simplu un vis.
Sunt multe lucruri ce mă fac să zâmbesc, dar cel mai important izvor de fericire este ea.


Nu cred că sunt momente mai frumoase decât cele în care sunt alături de ea, nu cred că există ceva ce mă înveseleşte mai tare decât chipul ei şi nu cred că există un sunet care să îmi provoace o stare intensă de euforie aşa cum o face vocea ei.
Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că mă faci fericit, că mă faci să zâmbesc!

5 comentarii:

  1. O postare minunata, la fel ca si celelalte!!

    Iar eu iti multumesc ca MA FACI SA PLANG DE FERICIRE <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pauza . Sa procesez si eu snitel . Daniela Ionascu este norocoasa fata careia i-ai dedicat postarea ? Daca da , felicitari , daca nu , miliarde de scuze , scuze si iar scuze . :s
      Acum , revenind . M-a amuzat serios mesajul tau , eu cred ca daca tatal respectivului coleg ar fi stiut despre ce era vorba ar fi ras si el , adica serios , cum sa nu razi la asa ceva ? Tu nu ai toti porumbeii in colivie , mi-am dat seama de la primele postari citite si imi plac oamenii ca tine . Desi starea mea actuala este dezastruoasa , sper ca simti si tu energia pozitiva cu care iti scriu aceste randuri , serios , m-ai umplut de zambet si stare buna . As vrea sa dureze mai mult dar probabil dupa ce o sa inchid blog-ul o sa imi apara iar starea initiala . Oricum , asta nu e un comm in care sa zic despre mine , ci un comm in care sa te laud pe tine .
      Sa nu te lasi de scris niciodata ! Capice ? Sau acum , egoista de mine se ridica la suprafata si zice : Sa nu te lasi de scris atata timp cat te citesc eu ! Dar heeei , nu-mi sariti in cap , o sa-l citesc pana la sfarsit , daca va exista unul ( Sper sa nu ) . Si acum , daca tot stau sa o lungesc ( sper sa ai rabdare sa citesti ) , ma intreb , ce-ar fi lumea fara oameni ca tine . Vezi , eu sunt genul de persoana , ca multi altii , care odata ce sunt indispusi , tristi etc . asa raman si nu prea reusesc sa povesteasca asta cu un oarecare aer amuzant , abia daca reusesc sa treaca peste . Noroc cu tine si cu cei ce-ti seamana , ca mai ne distrag din monotonie . Poate nu e bine sa vorbesc la modul general , dar pe mine cel putin , daca ar conta asta , persoanele ca tine ma bine dispun .
      Multumesc !
      O zi buna si scuze pentru lungime o.o .

      Ștergere
    2. Da, Daniela Ionaşcu e minunata fiinţă ce mi-a furat inima şi mi-a invadat sufletul. Mă bucur că am reuşit, chiar dacă e doar pentru o perioadă scurtă de timp, să bine dispun pe cineva cu gândurile şi întâmplările mele. Sper să te eliberezi cât mai curând de starea ta actuală şi să priveşti toate lucrurile frumoase din jurul tău. De asemenea, mă bucură enorm faptul că sunt persoane ce îmi urmăresc blogul şi îmi oferă puţin din timpul lor pentru a îşi spune părerea despre el. Mulţumesc! Îţi doresc o seară minunată şi o stare de spirit cât mai bună!

      Ștergere