duminică, 25 noiembrie 2012

Examen, colinde şi nuci


Zilele trecute, am avut onoarea de a susţine minunatul examen la matematică. După ce am văzut cum stau lucrurile,am fost cu Daniel să-mi încurajez fostul coleg, vechiul prieten şi actualul coleg de apartament (el având programat examenul cu vreo 4-5 ore după mine). Intrând în sala de examen, m-am aşezat într-o bancă din spatele său îmbărbătându-l şi scăpându-l de emoţii: “lasă bă că oricum nu îl iei, nu te mai stresa….fi măcar acum fericit că după nu o să mai ai de ce!”
O fată dintr-o altă bancă : “-Voi l-aţi dat?”
Daniel (fiind la o altă facultă) : “-Da….dimineaţă l-am dat.”
Tipa : “-A fost uşor? S-a putut copia?A fost sever profu?Cu cine faceţi?”
Daniel : “-Da….Nu….Nu ştiu…Păi….”, se întoarce către mine şi îmi spune : “zii bă tu cum a fost:))”.
Eu : “-N-am mişcat deloc…nu ai cum să copiezi…e greu tare….nu îl luaţi….”
Ea : “-Vai….”
Mai stăm câteva minute, timp în care mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş mai sustine încă 1data examenul, nu cred că dubla mea prezenţă pe lista celor ce au susţinut examenul reprezenta o problemă….dar într-un final am plecat. Am stat la o masă din holul facultăţii ascultând Mi-e sete de tine(acoustic version)”,  abia scoasă…..de pe youtube. Într-un final iese şi grupa veselă…puţin mai tristă decât înainte de începerea examenului.
În scopul relaxării, am hotărât împreună cu grupa colegului meu să staţionăm într-un local/pub/bar din apropiere, la o ceaşcă fierbinte de matematică cu aromă de cafea.
Într-o altă ordine de idei, ieri a fost o zi plină. Plină de somn.
85% din zi am dormit şi 10% din zi am mâncat. A fost ceva de gen….mă trezeam, mâncam şi mă culcam….mă trezeam, mâncam şi mă culcam…..
Dar, acum să vă povestesc restul de 5% din ziua de ieri.
Mă trezesc ca un om normal ce se trezeşte normal, îmi fac o cafea normală, aştept să se răcească normal, o beau şi plec la LIDL. Ajuns acolo, iau o pâine, nişte chestii comestibile şi o bere (pentru a începe ziua cum se cuvine).
În faţa mea, la casă, era o femeie de vreo 137 de ani (+/-) ce cumpărase destule alimente pentru a îndopa populaţia chinei pentru următorii 20 de ani. Ah da, era desigur şi cu nepoţica drăgălaşă de câţiva anişori care bătea de zor în bandă cu un semn din ăla “următorul client”. Era un sunet atât de plăcut încât îmi venea să îi trec trupul plăpând printr-o răzătoare de legume. Partea cu adevărat amuzantă vine abia acum. Se pare că, cadavrul umblător era mama unei alte casieriţe, în care se născuse deodată o incredibilă grijă pentru sănătatea părinţilor : “mamă dacă nu poţi să cari să mai laşi aici că aduc eu acasă când termin tura”. Şi aşa a început o discuţie interminabilă între mumie, casieriţa 1 şi casieriţa 2.
Ajung în sfârşit acasă, îmi arunc geaca pe pat şi apoi aleg una din sutele de mii de melodii ce îmi erau puse la dispoziţie de ultra-mega-super-formidabilul YouTube.
Nu ştiu de ce dar îmi era dor de Ducu Berti. Au trecut doar câteva secunde şi de odată îl aud pe Mihai din bucătărie : “-WA AU VENIT COLINDĂTORII!”.
Eu : “-Ba nu:)))”
Mihai : “-Ba da mă! Auzi cum cântă!”.
Eu : “Da…la laptopu’ meu:)))”
Mihai : “Aaaa :)))))))))”.
Puţin mai târziu, luând o pauză bine meritată de la curăţenie (nu mă omor după curăţenie dar era chiar necesară), el intră în camera mea şi se duce pe balcon, având asupra lui un munte de haine proaspăt scoase din maşină. Întinde una, două, trei….apoi îmi atrage atenţia zicând : “-Bă iar s-au murdărit pantalonii ăştia! Abia i-am cumpărat şi deja sunt decoloraţi şi mereu se scămoşează. Abia i-am scos din maşină şi iar s-au murdărit! “. În următoarea clipă îl văd cum trânteşte pantalonii de pământ şi începe să sară pe ei şi să îi lovească de perete ca pe o minge fleoşcăită.
“-Ii mai spăl 1dată, dacă se murdăresc iar îi arunc pe geam până în stradă!”
Eu : “- Ai de plm =)))))))))”
Se umple o nouă maşină, se termină curăţenia, ne odihnim puţin, după care ne dăm seama că lipsea ceva. MANCAREEEEE.
Cădem de comun acord să gătim. Ce am putea gătii…..paste! Paste cu nuci şi dulceaţă =p~
Pastele fierbeau, dulceaţa şedea nerăbdătoare să se strecoare prin ele, iar nucile…..nucile erau decojite…dar trebuiau sfărâmate. Nu aveam maşină de mărunţit nuci (nu ştiu dacă are o denumire specifică), dar am apelat la forţa brută, învelind punga cu miejii de nucă într-un prosop, acesta urmând să fie lovit “in dă face” până ce se mărunţeau nucile din interior.
Deci, una bucată prosop umplut cu nuci + una bucată Mihai fioros + una bucată dulap de bucătărie  = un zgomot infernal provocat de farfuriile ce săreau pe dulap.
Am schimbat strategia, primele două componente ale planului rămânând, respectiv nucile şi Mihai, dar dulapul a fost înlocuit de proaspăt spălata gresie din bucătărie. Prima lovitură, a 2-a, a 3-a….după care începe să se audă alt zgomot puternic, produs de mâna unui vecin ce îşi lovea fără milă caloriferul, încercând probabil să ne atragă atenţia. Şi a reuşit:
Mihai : “- Wow, trăieşte cineva sub noi!:))”
Eu : “- :)))”
Spre finalul zilei….nu…nu e bine. De obicei nu am probleme cu somnul (dacă nu beau peste 5 cafele pe zi), deci pot dormii în aproape orice împrejurări. În autobuz, în dreapta unui şofer în timp ce purtăm o discuţie, în tren, am avut chiar şi onoarea să adorm într-o sală de cinema. Dar, nimic nu e mai plăcut decât atunci când adormi cu vocea persoanei iubite în minte.

vineri, 23 noiembrie 2012

Insomnii


Îmi rătăcesc privirea în fumul de ţigară şi simt fiecare strop ce se prelinge pe fereastră, îndrumat de acordurile lui Chopin…dar ăsta e doar un moment….un moment în care mă gândesc la zilele ce au trecut şi la cele ce vor urma…
E trecut de mult de miezul nopţii…Ea a adormit de vreo jumătate de oră. Mă întreb dacă mi-a auzit ultimele cuvinte.
Ochii încep să cedeze şi să îmi interzică să continui lecturarea în format pdf a “Anne Rice – Interviu cu un vampir”. Cafeaua nu mai are efect. Ieri au fost 6. Astăzi 5. Cea din urmă, rămasă pe jumătate, s-a răcit….
Atenţia îmi este captată din nou de către dansul suav al fumului de ţigară ce urcă încet şi se pierde în întunericul camerei……Urmele lăsate de picături pe geam încep să vibreze asemenea corzilor din interiorul unui pian,  concomitent cu sunetul redat în surdină de laptop. Corpul meu are nevoie de odihnă….citesc aceleaşi rânduri la nesfârşit, sau cel puţin toate încep să semene între ele…
Datorită inevitabilelor examene, nu am avut parte de prea mult somn în ultimul timp şi de aceea nici activităţile extra şcolare nu au fost extrem de numeroase….
Mă apropii de pat şi mă întind….închid ochii dar involuntar se deschid la loc….
De citit nu mai poate fi vorba, cafeaua mi-a înlăturat răbdarea necesară vizionării unui film, muzica rămânând ultima soluţie….dar până când?



luni, 19 noiembrie 2012

Zâmbiţi vă rog!


Ştiu că sunt o mulţime de posturi de genul acesta pe o mulţime de bloguri şi de aceea acesta va fi unul dintre acele posturi... scurte. Nu ştiu exact cât de scurt, “cantitatea” definită prin termenul de “scurt” diferă de la o persoană la alta.
Zâmbetul. Despre asta era vorba în post înainte să deviez de la subiect, dar dacă tot am făcut-o... astăzi am reuşit imposibilul şi am ajuns la facultă în 25 de minute (pe jos), evident cu puţin efort şi o cămaşă transpirată. Am avut un singur seminar la care nu s-au întâmplat prea multe...
Singura chestie amuzantă (cel puţin pentru mine) a fost trimiterea unui sms din partea mea către un coleg ce era ascultat în acel moment. Mesajul suna cam aşa: “Nu te-ai săturat să râdă lumea de tine? Poţi oricând recurge la sinucidere.” Am căzut puţin pe gânduri când am văzut că nu îşi verifică telefonul, gândindu-mă că am greşit destinatarul. Nu îl greşisem... doar că... acel număr era de la un alt telefon... pe care îl lăsase acasă. Mesajul a fost citit de către tatăl colegului meu... vă imaginaţi ce impresie bună am făcut şi ce mândru s-a simţit destinatarul de colegul său.
Dar nu despre ziua de azi intentionam să vorbesc ci despre o altă zi, o zi ca oricare alta.
Ploaie, frig, ceaţă. Trei cuvinte ce definesc perfect acea zi.
Mă trezisem destul de irascibil... şi da, ştiu că aşa sunt în fiecare dimineaţă până ce apuc să îmi beau cafeaua, dar în acea dimineaţă cafeaua nu mi-a fost de mare ajutor. Nici cursurile nu prea m-au ajutat, ba chiar mi-au agravat starea de melancolie. Şi cum pachetul nu era complet, am reuşit să mă cert şi cu minunata mea iubită, dintr-un motiv ce nu mi-l amintesc, dar cred că nici atunci nu îmi era prea clar.
Dar... dacă ceva începe prost trebuie să se termine la fel, cam astea erau aşteptările mele pentru acea zi.
Mai aveam puţin până să ajung acasă, mergeam încet, cu capul plecat şi privirea pierdută.
Din fericire m-am împiedicat (cred că e prima dată când mă bucura lucrul acesta) şi am fost nevoit să îmi ridic privirea pentru a înjura, desigur în gând. Ce? Gândurile mele sunt mai clare şi mai ordonate când ţin capul sus. Sau poate că nu... vă trebuii să mă gândesc la asta. Atunci am zărit o persoană, cred că prima persoană cu care am făcut schimb de priviri în acea zi. Zâmbea. Am privit-o cu o oarecare scârbă. De ce ea avea motive să zâmbească şi eu nu? Îmi continui drumul şi la câţiva paşi zăresc o altă persoană la fel de zâmbitoare. Începusem să uit de starea în care mă aflam şi să mă concentrez asupra zâmbetelor lor şi să mă gândesc care o fi motivul fiecărei persoane, motivul pentru care zâmbeau şi de ce eu nu puteam găsii un motiv destul de bun ca să pot zâmbii.
Apoi atenţia mi-a fost distrasă de către doi copii, o fetiţă şi un băieţel ce se fugăreau în jurul unui copac. Erau atât de veseli... atât de fericiţi... o parte din zâmbetul şi din bucuria lor se transmitea la fiecare trecător şi din fericire eu eram unul din ei. Începusem să zâmbesc. Nu ştiam exact de ce, nu ştiam dacă era din cauza copiilor sau zâmbeam doar ca să mă integrez în rândul celorlalţi, dar important e că zâmbeam. La un moment dat mi-am dat seama că aveam un zâmbet atât de tâmp pe faţă încât am început să râd de unul singur.
Mi-am amintit de vorbele unei profesoare “zâmbiţi mereu, indiferent de starea în care vă aflaţi! Gândiţi-vă că mereu vor exista persoane cu probleme mai mari decât ale voastre! Chiar dacă pe voi nu vă ajută pe moment, zâmbetul vostru îl va ajuta pe cel de lângă voi, să treacă mai uşor peste probleme sau chiar să uite de ele.”
Până la urmă, ce ne costă un zâmbet? Dacă ştim cum să să le privim, în fiecare acţiune, gând, senzaţie, toate au câte o parte ce ne-ar putea face să zâmbim.
Acum 2-3 zile stăteam în cameră şi mă uitam la un film ce mă plictisea îngrozitor. Nu mai ţin minte titlul dar nu îl recomand. Am ieşit din cameră îndreptându-mă spre frigider când de odată îl aud pe tata din bucătărie fredonând Holograf – Cat de departe. Am început să zâmbesc. Chiar dacă filmul îmi provocase o oarecare stare de tristeţe/plictiseală, tata a reuşit să îmi transmită o mare cantitate de energie pozitivă.
Cu toţii avem o sursă de fericire ce ne poate schimba starea de spirit în orice moment, un obiect, o persoană, un căţel, o pisică, o melodie, un loc, o clădire sau pur şi simplu un vis.
Sunt multe lucruri ce mă fac să zâmbesc, dar cel mai important izvor de fericire este ea.


Nu cred că sunt momente mai frumoase decât cele în care sunt alături de ea, nu cred că există ceva ce mă înveseleşte mai tare decât chipul ei şi nu cred că există un sunet care să îmi provoace o stare intensă de euforie aşa cum o face vocea ei.
Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că mă faci fericit, că mă faci să zâmbesc!

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Marţi 13




Era o zi ca oricare alta, doar că era o zi din săptămâna asta, ceea ce o făcea specială. De obicei săptămânile nu se aseamănă între ele. De obicei.
Luni m-am gândit cam târziu să îmi fac rezervare la microbuz, iar trenuri după ora 14 nu mai sunt. Cel puţin nu spre Iaşi, dar trebuia să ajung la seminarul de mate aşa că trebuia să găsesc o soluţie rapidă şi eficientă. Trenul de la 5:43! Mnoh binee... plănuisem să nu mă mai culc pentru câteva ore... noaptea începuse bine alături de cei de la AC/DC dar din păcate am adormit pe la 1:30. Noroc că m-a trezit tata. La 4! M-am spălat, am băut o cafea, mi-am verificat bagajul şi mi-am dat seama că lipsea ceva vital unei călătorii cu trenul: o carte! Mă uit peste cele 8 rafturi cu cărţi din cameră şi mi-a sărit în ochi una ce avea pe copertă un ceas cu nişte cuvinte pe fiecare limbă (“profeţii” şi “semnele timpului” dacă nu mă înşel. Cartea se numea “După căderea cortinei, sfârşitul?” şi era scrisă deVirgil Dumitrescu. O bag rapid în bagaj, îmi iau geaca şi îmi fac vânt pe uşă. Uşa nu era cea mai rapidă cale dar luând în considerare că locuiesc la etajul 4 era cea mai convenabilă. Era ora 5:03. Nici un om pe stradă... nici măcar un câine... doar eu şi frigul ce îmi străpungea oasele făcându-mă să mă gândesc cât de onorat trebuie să se simtă profu’ de mate că fac asta pentru ora lui de seminar.
Ajuns în gară îmi iau bilet, fără reducere evident, deoarece carnetul de student nu iţi aduce nici un beneficiu, iar legitimaţiile sosesc abia în decembrie. Oare există persoane care să nu meargă acasă până la crăciun? Anyway, ies pe peron deoarece în sala gării era un miros splendid de ghiocei ce venea dinspre o femeie ce adormise, intenţionat, acolo peste noapte. Îmi aprind o ţigară şi mă uit la ceas: 5:27. WTF?!
Într-un final ajunge şi trenul. Şi încă ceva ce doar la noi e posibil, trebuia să ajungă la 5:41 şi să plece din gară la 5:43, dar a ajuns pe la 5:39 şi a plecat la 5:41.
Mă aşez în primul compartiment împreună cu un domn şi o doamnă, soţ şi soţie.
Am stat ce am stat şi m-am plictisit de playlistul uriaş ce mi-l oferă performantul meu telefon [11mb] aşa că m-am apucat de lecturat cartea pe care o alesesem cu grijă din vasta mea bibliotecă.
Prima impresie a fost bună, în mare parte despre ce se întâmplă cu omul după ce moare.
Apoi am realizat că din toate cărţile pe care le-aş fi putut alege, am ales o carte de natură religioasă. Dumnezeu şi iar Dumnezeu, psalmi, apostoli, Noul Testament şi citate din Biblie. Booooring road! Nu judecaţi o carte după copertă!
Între timp a mai urcat o doamnă cu o mulţime de bagaje (cred că îşi tranşase soţul) iar ceilalţi 2 au coborât în Paşcani. Când dau să ies pe uşa compartimentului, intră brusc o femeie cam speriată şi se aşează lângă cealaltă femeie. Ajung la una din uşile vagonului, o deschid, îmi aprind ţigară dar nu apuc să trag 2 fumuri căci apăruse o controloare grasă care îmi spusese pe un ton foarte convingător: “NU se fumează în tren! Coboară cu ţigara!”. Ok tanti, ok. Cobor în frig riscând să nu apuc să mă urc când pleacă trenul doar că să nu îţi izbeşti tu chipul plăpând de fumul meu scârbos când te urci în tren.
Termin ţigara, urc în tren, deschid uşa compartimentului şi... FULL. Mai erau doar 2 locuri libere din care unul era al meu. Eram eu, un domn ce se tot uita panicat în stânga şi în dreapta, doamna cu bagajele, panicata ce îşi băgase nasul într-o carte şi nu a mai ridicat privirea până în Iaşi, o tipă ciudată pe la 26 de ani ce asculta muzică atât de tare în căşti încât acoperea muzica din căştile mele, şi o familie formată din o tanti, un nene, şi un copil (erau de la ţară după faţă şi sacoşa de rafie). Ciudata văzându-mă pe mine şi pe acea femeie speriată citind, a scos şi ea o carte şi mima cititul, altfel nu înţeleg ce făcea deoarece muzica din căştile ei era la fel de tare, iar privirea ei a stat mereu pe aceeaşi pagină până la Iaşi. Nu, nu avea poze pe pagină. Mă refugiasem cu totul în acea carte, oricum altceva mai bun de făcut nu aveam, când de odată, sună telefonul femeiei de la ţară (40+ ani). Ringtone: “Michel Telo - Ai se eute pego”. Da... şi eu am rămas la fel de şocat, dar nu mare mi-a fost uimirea când a început să sune şi telefonul bărbatului ce bănuiesc că era soţul dânsei (tot pe la 40+) ce avea că ringtone: “Play & Win - Ya BB ”.
Mezinul familiei se ocupa de “entertainment”, lingând geamurile, mirosind un pachet de şerveţele sau pur şi simplu stând cu picioarele pe scaun. Great road!
Ajuns într-un final, mi-am lăsat bagajul, m-am schimbat şi am plecat spre facultă. Cursurile au trecut repede, am ajuns acasă (ştiu că acasă acolo nu e că acasă aici dar tot acasă spun, pentru că e ciudat atunci când te întreabă cineva “unde mergi” să răspunzi cu “la apartament”, sau cel puţin pentru mine), am stat câteva ore iar apoi am hotărât cu Daniel să ne adunăm la reşedinţa lui si să punem ţara la cale, sub savoarea unui PET de bere. Zis şi făcut. Mă uit pe geam şi văd că ploua. dar dacă tot am zis că merg, apoi merg. Mă îmbrac, mă duc în staţie, iau bilet şi mă urc în tramvaiul ce ajunsese fix după ce îmi luasem biletul. Era... semi-plin. Semi-plin înseamnă că jumătate din scaune erau ocupate, dar ocupate strategic ca nu care cumva să mai poată sta şi alte persoane pe locurile libere (gen acele persoane ce îşi întind picioarele până pe scaunul din faţă, acei “ţărani de oraş”).
Observ doi bătrâni, un bărbat şi o femeie pe la vreo 70+ ani, extremi de veseli pentru vârsta lor, moşuleţul ţinând-o pe bătrânică cu o mână pe după capul dânsei. Romantic, foarte frumos la vârsta lor dar eu trebuia să stau jos.
Întreb dacă e ocupat iar ei îmi răspund că nu, vorbind aman2 de odată, dar nici unul nu îşi întorsese privirea spre mine. Se uitau unul în ochii celuilalt şi zâmbeau, ca într-un film de dragoste, iar eu mă uitam la ei uimit, cu gura căscată, ca într-un film cu proşti.
Mă trezesc la realitate şi mă gândesc că poate euphoria lor este datorată excesului de pastille, devenit din ce în ce mai răspândit în rândul persoanelor de vârsta a 3-a. Ca moda cu mersul la biserică dintr-un post anterior. Dar să revenim. Mă aşez pe scaunul din faţa lor, stând cu faţa spre ei şi cu picioarele înspre centrul tramvaiului (nu aveam cum să le ţin altfel, nu vroiam să stric momentul şi sa îi zic bătrânelului să îşi mute cizmele de cauciuc de pe bucata mea de podea). De obicei când merg cu tramvaiul sau autobuzul, îmi pun căştile în urechi şi privesc în gol, îndreptându-mi faţa spre unul din geamuri sau podea. Primisem un mesaj ce mă trezise din starea de repaus provocată de vreme şi de piesă. Îmi cobor privirea dinspre geam spre telefon, dar involuntar ea se opreşte pe la jumătatea traseului, în dreptul celor doi “colegi de călătorie”. Se priveau cu aceeaşi gingăşie şi cu aceleaşi feţe luminate, doar că acum moşuleţul avea o mână după capul femeiei, iar cealaltă băgată în haina ei, printr-o porţiune fără nasturi. Îmi vine greu să îmi imaginez ce făcea cu mâna de erau atât de zâmbitori aman2, dar tind să cred că era vorba doar de un masaj anti celulitic.
Ajung într-un final la Daniel, savurăm berea, povestim ce povestim şi apare Adi, spre marea mea bucurie, deoarece afară ploua îngrozitor iar el venise cu maşina din dotare.
Mai stăm în jur de jumătate de oră şi plecăm spre casă. Am filat cel mai apropiat loc de parcare posibil de unde am făcut aproximativ 6,3(3) secunde până în scara blocului, dar acele secunde fiind suficiente cât să îmi fleoşcăiască podoaba capilară.
Stau câteva minute, mă usuc cât de cât, când de odată Paul îşi ridică privirea din monitor şi spune “mergem să luăm ţigări?”
Eu: “-Pe ploaie? Plouă tare... abia poţi să mergi... te dărâmă...”
El: “-Hai wa... luăm ţigări şi venim înapoi... hai...”
Eu: “-Ok.”
Ieşim din scară... ploua atât de tare încât nu ştiam care e stânga şi care e stânga (ambele mele mâini sunt stângi). Am fugit până “la moşneag”, magazinul cel mai apropiat cu putinţă, dar evident că era închis la ora aceea.
Eu: “-Ba hai acolo la şeptari, că acolo e non-stop!”
El: “-Si e şi magazin? Nu e doar bar?”
Eu: “- Nu mă... e şi magazin... am fost eu...”
Da... am fost eu... dar ziua! De unde era să ştiu că în Iaşi non-stopul înseamnă un magazin ce se închide la ora 22...
Am aşteptat câteva minute deoarece era o hârtie atârnată în geam pe care scria “vin imediat”, dar în zadar.
Ne-am hotărât într-un final să galopăm până la magazinul din staţie, unde în sfârşit am găsit deschis. Chiar dacă eram uzi şi înfriguraţi, acum nu mai fugeam. Păşeam de parcă ploaia nu ar fi existat, de parcă ar fi fost una din acele nopţi de vară, când cea mai mică adiere îţi provoacă o plăcere divină.
Aşadar dragi prieteni, nu contează ora la care te trezeşti, cartea pe care o citeşti, ringtonul sau vârsta pe care o ai... atât timp cât ai ţigări, ploaia niciodată nu îşi va face simţită prezenţa!