miercuri, 19 decembrie 2012

Pă tren

Mnoh păi…mă trezesc eu într-o dimineaţă cu gândul de a merge acasă. Dacă tot suntem studenţi şi avem reduceri, să merem cu trenu, îmi zic. Proastă idee! Dacă ţi-a mers incredibil de bine într-o zi, dacă eşti nemaipomenit de fericit într-o zi şi vrei să îţi strici acea zi, soluţia e simplă : mergi cu trenul! Fac bagajul, beau cafeaua, leg părul şi mă car spre staţie. Şi aştept…aştept…aştept….20….25 de minute…tramvai din părţi. Mnoh bun. Mai aveam 15 minute să ajung la gară şi să iau bilet aşa că m-am întors, cărând minunatul bagaj din nou 2 etaje. Am pierdut o oră încercând să mă loghez pă mess dar degeaba, domnul yahoo întâmpinând nu ştiu ce probleme. Mă încalţ din nou şi pornesc spre staţie cu 40 de minute înainte. Evident că am găsit tramvaiul deja în staţie. Bagajul meu incomoda din păcate două doamne din spatele meu; pot să zic că eram de-a dreptul nesimţit….să le ating cu bagajul ţinut în spate(stând în picioare) în timp ce ele aveau sacoşele pe două scaune? Prost crescut mai sunt. În fine, ajung în gară, iau bilet şi mă urc în tren cu 25 de minute înainte de ora plecării. Şoc! Toate locurile erau ocupate, plus 3-4 persoane ce stăteau în picioare pe hol. Mnoh bine, îmi pun bagajul pe un grilaj destinat depozitării bagajelor (cred), aprind o ţigară şi mă retrag într-un colţ, lângă uşă. Nu ajunsesem la jumătatea ţigării când mă trezesc cu o mulţime de oameni ce încercau să îşi facă loc dintr-un vagon în altul. Trenul începuse să arate că un autobuz. Când să decoleze, mă trezesc înghesuit între 4-5 ţigănci, o purandică (purandel feminin) şi un ţigan. N-am nimic cu ei atât timp cât îşi câştigă banii prin muncă, ah, poate e doar un moft de al meu dar…eşti în România aşa că…VORBEŞTE ROMÂNEŞTE! În acea forfotă infernală se aude de odată un moşneag răzvrătit : “- Da bine că mai şi fumaţi aici!” Mnoh scuze. Îmi pare rău că mi-am aprins ţigara în uşa trenului, îmi pare rău că am îndrăznit să îţi stric condiţiile de lux oferite de CFR. După vreo 2 staţii, se strecoară un moşuleţ spre uşă chinuindu-se să o deschidă. Prima ţigancă : “- Hai bre nu mai ai forţă? Ce te-aş mai înviora eu.” Mosuletu’ : “ –Eu am 60 de ani de acu, ţie îţi trebuie doi de 35.” Ţiganca 2 : “- N-ai ce să faci cu el, îţi trebuie unu tinerel, cum e ăsta.” îndreptând privirea spre mine. Ţiganca 1 : “- Auzi băietu’ nu vrei să-mi faci un copil, că al meu săracu îi bătrân şi nu mai poate că mi-o făcut deja 7 :))” SAY WHAT?! Mă fac că nu aud şi mai scot o ţigară. Am precizat mai sus că una dintre ele avea o chestie cu ea, ceva asemănător cu un cimpanzeu cu geacă şi fes tras pe ochi. Ţiganca 1 : “-Da văd că ai fată mare!” Ţiganca 2 : “-Daaa e mareee! Are 12 ani!” Ţiganca 1 : “- Să-ţi trăiascăăăă! Am avut şi eu una de 9 ani, dar am măritatooo! O grămadă de bani am luat pe ea!:))))” Ţiganca 2 : “ Ce norocoasă eşti!:))) De aş scăpa şi eu de asta….” Trenul ajunge în sfârşit în Podul Iloaiei. Una dintre ţigănci încearcă să deschidă uşa îngheţată dar eşuează. Încerc şi eu, împing uşa şi de sus şi de jos…nimic. De odată una dintre ele mă dă la o parte, îşi face vânt şi efectuează o schemă gen Chuck Norris şi lansează un picior în uşa care cedează sub incredibila ei forţă. Coboară toate jos iar una dintre ele îmi zice pe un ton sictirit : “-N-ai mâncat azi băietu'?/:)” Mhm, n-ai cu cine vorbii. Trec orele, trec oamenii, rămân singur pe hol, scaunele fiind încă ocupate. Un controlor se trezeşte să îmi verifice biletul a 3-a oară. El : “- Vezi că s-a eliberat un loc în primul compartiment, poţi sta jos.” Eu : “- Am stat 2 ore în picioare, mai îndur 30 de minute, plus că am şi bagajul aici.” El : “- Cum vrei.” Se apucă de meşterit ceva la un tablou electric (bănuiesc) şi bolboroseşte încet : “-Cine o fi luat asta de aici?...” Eu mă îndrept spre el şi întreb : “-Ce?” El : “-Nu…vorbeam singur:))” Eu : “-Ah…mă scuzaţi….” El : “-Nu-I nimic, omul mai vorbeşte şi singur:D.” True, true! Ajung într-un final în minunatul meu oraş şi încerc să-mi târâii bagajele, că după 2 ore şi jumătate de stat în picioare în curent şi în frig nu mai eram în stare de cărat. PS : Mă amuz atât de tare când aud pe câte unul pe stradă zicând : “-Vai îs atât de obosit, am dormit doar 3-4 ore aseară!” sau “-Vaaai am băut o grămadă de cafea! 3 cafele, îţi dai seamaaa?!!”.

marți, 11 decembrie 2012

Facebook, vot, bulgăreală şi securitate informatică


Mnoh păi….nu am înţeles niciodată o chestie legată de facebook. De ce şi-ar da o persoană like la propriile poze?
Din moment ce le-ai postat pe Facebook e oarecum evident că îţi plac, altfel nu cred că le-ai pune. Nu am întâlnit nici o persoană, care să îşi împodobească profilul cu poze în care a ieşit rău sau ciudat. În afară de mine.
Rămâne însă un mister. Probabil că un like în plus face lumea mai bună. Sau ţara mai prosperă. Nu voi ştii niciodată.
A 2-a nedumerire a mea faţă de facebook : Când se anunţă decesul unei persoane, indiferent dacă e vedetă sau nu, de ce se adună likeurile? Gen : “ce bine îmi pare că a murit! Să dau like, că i-am dorit asta toată viaţa!” WTF?
O altă categorie de status, legat de deces sau aproape deces “Rugaţi-vă pentru bunicul/bunica/vecinul/amanta mea/meu! E foarte bolnav/ă !”
Mnoh bun şi….like-urile îl vor însănătoşii? 1 like = 1 zi în plus?
Îmi e greu să trec peste, dar o fac, ca să pot ajunge la un subiect mai recent. Votul.
Merem la vot bă? Merem.
Spre uimirea mea încă se mai găsesc specimene cu o mentalitate asemenea bătrânilor, sau vecinului meu cu un uşor retard mental. “Bă eu nu merg la vot că oricum nu contează votul meu”.
Ai o listă de îndatoriri ca cetăţean a unui stat, cu un număr de elemente egal cu numărul degetelor de la o  mână (sau picior), şi nici pe alea nu le poţi îndeplinii, că vezi doamne ninge afară şi tu nu-ţi mişti luxosul posterior prin nămeţi pentru a îmbulina o căsuţă de pe o bucată de ziar (că buletinul de vot numa' hârtie albă nu-i).
Mai există şi cazul unui prieten, care a fost întrebat la ieşirea din secţia de votare, cine a câştigat votul său, pentru nu ştiu ce sondaj. Pe vremea mea votul era oarecum privat, dar deh, involuăm!
Eu unu am fo’ la vot, chit că ninge, viscoleşte, sau că o turmă de vaci zboară prin aer.
Am ales partidul cu cea mai drăguţă emblemă şi i-am dat headshot cu ştampila din dotare.
Când să îl introduc în urnă, o doamnă îmi privea insistent buletinul de vot.
Eu : “hmmm?”
Ea : “Eu urmăresc ştampila…”
Eu : “Ştampila? Nu e pe prima foaie. Tre’ să vă arăt votul ca să îmi daţi voie să bag buletinul în urnă?”
Ea :Nu nu….ştampila!”
Eu : “Păi, când iau buletinul nu las şi ştampila? Plec fără buletin?”
Ea : “Nuuu…ştampila de pe spatele buletinului de vot!”
Mhm….corect. Doamne feri’ să nu vină vreunu’ cu buletinu de acasă gata ştampilat! De parcă ai putea băga vreo 1000 de odată…parcă dacă e unu de acolo sau unu din altă parte nu tot unu e…dar fie.
Când să introduc şi al 2-lea buletin de vot, ridic privirea să văd dacă greşesc iar “ritualul”.
Femeia grăieşte cu un uşor zâmbet de gâscă : “bagă-l în găurică!”
Mnoh fain….măcar mi-am tras bulină pe buletin.
Într-o altă ordine de idei, căutând un mijloc de relaxare după orele de studiu, am decis împreună cu un coleg să merem afară la o bulgăreală. La 2:33 AM.
Zis şi făcut. Mă îmbrac, trezesc toţi colegii de apartament ca să fac rost de o pereche de chei şi pornesc la drum, învăluit de spiritul crăciunului şi acoperit de fulgii de zăpadă ce erau atât de grei încât îmi trăgeau pleata în jos.
Ajunşi la locul faptei, după câteva minute în care au avut loc diverse discuţii pe teme politice şi nu numai, realizăm că ora destul de târzie şi condiţiile meteorologice sunt principalele motive pentru care eram singurii indivizi din toată Piaţa Unirii. Noi şi ceva taximetrişti adormiţi.
Şi cam astea au fost întâmplările din ultima….era să uit! :))
Astăzi am avut onoarea să particip la o prezentare susţinută de Andrei Avădănei, legată de DefCamp, black&white şi cam tot ce ţine de securitate informatică. Din păcate, dar şi din fericire în acelaşi timp, în sală nu s-au adunat decât vreo 40-50 de persoane. Din păcate pentru că băiatul ştie ce spune, fiind fondator şi CEO DefCamp, deţinător al blogului de IT axat publicului românesc, worldit.info, fiind însă şi premiat la numeroase competiții naționale și internaționale de programare web și soft, algoritmică și securitate.  Din fericire pentru că printre cei prezenţi nu s-au aflat persoane care să vorbească în plus, s-au dacă s-au aflat, nu au avut ocazia.

duminică, 2 decembrie 2012

1 a lu’ decembrie


Mnoh…ştiu că sunt în urmă şi 1 a lu’ decembrie a trecut de mult, dar abia acum am prins puţin timp “liber” cât să scriu.
1 decembrie în oraşul meu? Tipic românesc. O adunătură de milogi ce au îngheţat timp de o oră, nu pentru a urmării defilările sau pentru a o privii pe Nuţi Udrea, ci pentru lingura de fasole cu cârnaţi şi păhărelul de ţuică fiartă oferită de minunatul nostru primar al cărui nume nu simt nevoia să îl menţionez.
Oameni în vârstă, ţigani sau nevoiaşi, toţi adunaţi la o coadă interminabilă, împingându-se şi călcându-se în picioare pentru a prinde un loc la minunatul festin.

Morala? Nu prea văd una. Doar un gust amar lăsat de ideea că românul e cel mai sărac/leneş/milog cetăţean European.
Sunt şi părţi bune. Lucrurile care mă fac să fiu mândru că sunt român. Ca de exemplu DefCamp-ul de la Iaşi. Sau cei 82 de studenţi de la Oxford.
Dar să trec peste faptul că la statuia lui Roman Muşat erau cel puţin 20 de coroane de flori şi la monumentul eroilor era doar una şi să vă povestesc despre cum am petrecut eu ziua naţională, ascultând poveşti sau peripeţii din timpul armatei, de la tata.
“Când eram ciclul întâi, înaintea mesei de prânz, ne dădea o “gustare” formată dintr-o felie de salam prin care puteai vedea şi o felie de pâine atât de subţire încât dacă o atingeai se rupea, plus un deget de ceai într-o cană cu găuri pe fund. După ce te făceai că mănânci ziceai “hai să beau ceaiul” dar până duceai cana la gură nu mai curgea nimic.
Restul batonului de salam, că doar împărţea la toţi dintr-o bucăţică, rămânea şefului de ciclu.
Da măi Cătălin, după aceea venea şi zicea “aţi mâncat? V-aţi săturat?Hai! Afară!”
Imaginează-ţi ce forţă aveai după aşa o masă să cari automatul, plin de încărcătoare la brâu, cu lopata în spate şi lopăţica de săpat tranşee.
Apoi urma masa de prânz. Nişte macaroane tari îmbibate în sânge, ca să îţi dai seama că prin ele a trecut odată o bucată de carne.
Apoi când am trecut în ciclul doi, făceam o săptămână pază şi o săptămână bucătărie.
Făceam fasole într-un cazan cât camera asta, amestecam în el toată noaptea dar mai şi adormeai…..şi venea ăla şi zicea “bă vezi că s-au ars!”. S-au ars, văd, eu ce să le fac? Intra lumea în Galaţi şi zicea “iar miroase, iar s-au ars fasolele la unitate”.
Nu mai zic când făceam orez, că se prindea pe fund juma’ de metru. Râşcâiam cazanu' cu lopăţica de săpat tranşee. Puteai să faci o casă cu ce scoteai de acolo.
Da măi Cătălin şi într-o noapte de anu’ nou aveam de spălat 1080 de farfurii. Şi nu cu burete şi detergent ca acuma….când vedeai o cameră plină de farfurii din aluminiu îţi pierea cheful de orice.
Apoi trebuia să curăţăm o cameră plină de cartofi….Aveam un cuţit atât de ascuţit de zici că îi curăţai cu o şurubelniţă. Mai venea ăla şi întreba “nu e gata?staţi de o oră aici!”. O oră…ce o oră că nu ştiai dacă termini de curăţat în viaţa asta….la un moment dat cădea brânza pe jos şi jucam fotbal cu ea aşa lipsisti de chef….Puneai totul în cazan, cartofi curăţaţi pe jumate, brânza, ieşea o chestie greu de explicat…..dar mâncai aşa că nu aveai de ales…..”
Au mai fost multe întâmplări dar am mai uitat din ele sau le mai ţin pentru o altă postare.
Mă gândesc, cum ne-am descurca noi sau cei din generaţiile ce vor urma? De ce nu mai e armata obligatorie?
Nu cred că ar mai exista curente gen emo, etnobotanişti şi alte specimene ale secolului XXI.
“Tot ce e bun tre’ să dispară din această ţară.”
Per total sunt mândru de ţara mea. De ţară dar nu şi de cetăţenii ei.
La mulţi ani România! La mulţi ani români!


duminică, 25 noiembrie 2012

Examen, colinde şi nuci


Zilele trecute, am avut onoarea de a susţine minunatul examen la matematică. După ce am văzut cum stau lucrurile,am fost cu Daniel să-mi încurajez fostul coleg, vechiul prieten şi actualul coleg de apartament (el având programat examenul cu vreo 4-5 ore după mine). Intrând în sala de examen, m-am aşezat într-o bancă din spatele său îmbărbătându-l şi scăpându-l de emoţii: “lasă bă că oricum nu îl iei, nu te mai stresa….fi măcar acum fericit că după nu o să mai ai de ce!”
O fată dintr-o altă bancă : “-Voi l-aţi dat?”
Daniel (fiind la o altă facultă) : “-Da….dimineaţă l-am dat.”
Tipa : “-A fost uşor? S-a putut copia?A fost sever profu?Cu cine faceţi?”
Daniel : “-Da….Nu….Nu ştiu…Păi….”, se întoarce către mine şi îmi spune : “zii bă tu cum a fost:))”.
Eu : “-N-am mişcat deloc…nu ai cum să copiezi…e greu tare….nu îl luaţi….”
Ea : “-Vai….”
Mai stăm câteva minute, timp în care mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă aş mai sustine încă 1data examenul, nu cred că dubla mea prezenţă pe lista celor ce au susţinut examenul reprezenta o problemă….dar într-un final am plecat. Am stat la o masă din holul facultăţii ascultând Mi-e sete de tine(acoustic version)”,  abia scoasă…..de pe youtube. Într-un final iese şi grupa veselă…puţin mai tristă decât înainte de începerea examenului.
În scopul relaxării, am hotărât împreună cu grupa colegului meu să staţionăm într-un local/pub/bar din apropiere, la o ceaşcă fierbinte de matematică cu aromă de cafea.
Într-o altă ordine de idei, ieri a fost o zi plină. Plină de somn.
85% din zi am dormit şi 10% din zi am mâncat. A fost ceva de gen….mă trezeam, mâncam şi mă culcam….mă trezeam, mâncam şi mă culcam…..
Dar, acum să vă povestesc restul de 5% din ziua de ieri.
Mă trezesc ca un om normal ce se trezeşte normal, îmi fac o cafea normală, aştept să se răcească normal, o beau şi plec la LIDL. Ajuns acolo, iau o pâine, nişte chestii comestibile şi o bere (pentru a începe ziua cum se cuvine).
În faţa mea, la casă, era o femeie de vreo 137 de ani (+/-) ce cumpărase destule alimente pentru a îndopa populaţia chinei pentru următorii 20 de ani. Ah da, era desigur şi cu nepoţica drăgălaşă de câţiva anişori care bătea de zor în bandă cu un semn din ăla “următorul client”. Era un sunet atât de plăcut încât îmi venea să îi trec trupul plăpând printr-o răzătoare de legume. Partea cu adevărat amuzantă vine abia acum. Se pare că, cadavrul umblător era mama unei alte casieriţe, în care se născuse deodată o incredibilă grijă pentru sănătatea părinţilor : “mamă dacă nu poţi să cari să mai laşi aici că aduc eu acasă când termin tura”. Şi aşa a început o discuţie interminabilă între mumie, casieriţa 1 şi casieriţa 2.
Ajung în sfârşit acasă, îmi arunc geaca pe pat şi apoi aleg una din sutele de mii de melodii ce îmi erau puse la dispoziţie de ultra-mega-super-formidabilul YouTube.
Nu ştiu de ce dar îmi era dor de Ducu Berti. Au trecut doar câteva secunde şi de odată îl aud pe Mihai din bucătărie : “-WA AU VENIT COLINDĂTORII!”.
Eu : “-Ba nu:)))”
Mihai : “-Ba da mă! Auzi cum cântă!”.
Eu : “Da…la laptopu’ meu:)))”
Mihai : “Aaaa :)))))))))”.
Puţin mai târziu, luând o pauză bine meritată de la curăţenie (nu mă omor după curăţenie dar era chiar necesară), el intră în camera mea şi se duce pe balcon, având asupra lui un munte de haine proaspăt scoase din maşină. Întinde una, două, trei….apoi îmi atrage atenţia zicând : “-Bă iar s-au murdărit pantalonii ăştia! Abia i-am cumpărat şi deja sunt decoloraţi şi mereu se scămoşează. Abia i-am scos din maşină şi iar s-au murdărit! “. În următoarea clipă îl văd cum trânteşte pantalonii de pământ şi începe să sară pe ei şi să îi lovească de perete ca pe o minge fleoşcăită.
“-Ii mai spăl 1dată, dacă se murdăresc iar îi arunc pe geam până în stradă!”
Eu : “- Ai de plm =)))))))))”
Se umple o nouă maşină, se termină curăţenia, ne odihnim puţin, după care ne dăm seama că lipsea ceva. MANCAREEEEE.
Cădem de comun acord să gătim. Ce am putea gătii…..paste! Paste cu nuci şi dulceaţă =p~
Pastele fierbeau, dulceaţa şedea nerăbdătoare să se strecoare prin ele, iar nucile…..nucile erau decojite…dar trebuiau sfărâmate. Nu aveam maşină de mărunţit nuci (nu ştiu dacă are o denumire specifică), dar am apelat la forţa brută, învelind punga cu miejii de nucă într-un prosop, acesta urmând să fie lovit “in dă face” până ce se mărunţeau nucile din interior.
Deci, una bucată prosop umplut cu nuci + una bucată Mihai fioros + una bucată dulap de bucătărie  = un zgomot infernal provocat de farfuriile ce săreau pe dulap.
Am schimbat strategia, primele două componente ale planului rămânând, respectiv nucile şi Mihai, dar dulapul a fost înlocuit de proaspăt spălata gresie din bucătărie. Prima lovitură, a 2-a, a 3-a….după care începe să se audă alt zgomot puternic, produs de mâna unui vecin ce îşi lovea fără milă caloriferul, încercând probabil să ne atragă atenţia. Şi a reuşit:
Mihai : “- Wow, trăieşte cineva sub noi!:))”
Eu : “- :)))”
Spre finalul zilei….nu…nu e bine. De obicei nu am probleme cu somnul (dacă nu beau peste 5 cafele pe zi), deci pot dormii în aproape orice împrejurări. În autobuz, în dreapta unui şofer în timp ce purtăm o discuţie, în tren, am avut chiar şi onoarea să adorm într-o sală de cinema. Dar, nimic nu e mai plăcut decât atunci când adormi cu vocea persoanei iubite în minte.

vineri, 23 noiembrie 2012

Insomnii


Îmi rătăcesc privirea în fumul de ţigară şi simt fiecare strop ce se prelinge pe fereastră, îndrumat de acordurile lui Chopin…dar ăsta e doar un moment….un moment în care mă gândesc la zilele ce au trecut şi la cele ce vor urma…
E trecut de mult de miezul nopţii…Ea a adormit de vreo jumătate de oră. Mă întreb dacă mi-a auzit ultimele cuvinte.
Ochii încep să cedeze şi să îmi interzică să continui lecturarea în format pdf a “Anne Rice – Interviu cu un vampir”. Cafeaua nu mai are efect. Ieri au fost 6. Astăzi 5. Cea din urmă, rămasă pe jumătate, s-a răcit….
Atenţia îmi este captată din nou de către dansul suav al fumului de ţigară ce urcă încet şi se pierde în întunericul camerei……Urmele lăsate de picături pe geam încep să vibreze asemenea corzilor din interiorul unui pian,  concomitent cu sunetul redat în surdină de laptop. Corpul meu are nevoie de odihnă….citesc aceleaşi rânduri la nesfârşit, sau cel puţin toate încep să semene între ele…
Datorită inevitabilelor examene, nu am avut parte de prea mult somn în ultimul timp şi de aceea nici activităţile extra şcolare nu au fost extrem de numeroase….
Mă apropii de pat şi mă întind….închid ochii dar involuntar se deschid la loc….
De citit nu mai poate fi vorba, cafeaua mi-a înlăturat răbdarea necesară vizionării unui film, muzica rămânând ultima soluţie….dar până când?



luni, 19 noiembrie 2012

Zâmbiţi vă rog!


Ştiu că sunt o mulţime de posturi de genul acesta pe o mulţime de bloguri şi de aceea acesta va fi unul dintre acele posturi... scurte. Nu ştiu exact cât de scurt, “cantitatea” definită prin termenul de “scurt” diferă de la o persoană la alta.
Zâmbetul. Despre asta era vorba în post înainte să deviez de la subiect, dar dacă tot am făcut-o... astăzi am reuşit imposibilul şi am ajuns la facultă în 25 de minute (pe jos), evident cu puţin efort şi o cămaşă transpirată. Am avut un singur seminar la care nu s-au întâmplat prea multe...
Singura chestie amuzantă (cel puţin pentru mine) a fost trimiterea unui sms din partea mea către un coleg ce era ascultat în acel moment. Mesajul suna cam aşa: “Nu te-ai săturat să râdă lumea de tine? Poţi oricând recurge la sinucidere.” Am căzut puţin pe gânduri când am văzut că nu îşi verifică telefonul, gândindu-mă că am greşit destinatarul. Nu îl greşisem... doar că... acel număr era de la un alt telefon... pe care îl lăsase acasă. Mesajul a fost citit de către tatăl colegului meu... vă imaginaţi ce impresie bună am făcut şi ce mândru s-a simţit destinatarul de colegul său.
Dar nu despre ziua de azi intentionam să vorbesc ci despre o altă zi, o zi ca oricare alta.
Ploaie, frig, ceaţă. Trei cuvinte ce definesc perfect acea zi.
Mă trezisem destul de irascibil... şi da, ştiu că aşa sunt în fiecare dimineaţă până ce apuc să îmi beau cafeaua, dar în acea dimineaţă cafeaua nu mi-a fost de mare ajutor. Nici cursurile nu prea m-au ajutat, ba chiar mi-au agravat starea de melancolie. Şi cum pachetul nu era complet, am reuşit să mă cert şi cu minunata mea iubită, dintr-un motiv ce nu mi-l amintesc, dar cred că nici atunci nu îmi era prea clar.
Dar... dacă ceva începe prost trebuie să se termine la fel, cam astea erau aşteptările mele pentru acea zi.
Mai aveam puţin până să ajung acasă, mergeam încet, cu capul plecat şi privirea pierdută.
Din fericire m-am împiedicat (cred că e prima dată când mă bucura lucrul acesta) şi am fost nevoit să îmi ridic privirea pentru a înjura, desigur în gând. Ce? Gândurile mele sunt mai clare şi mai ordonate când ţin capul sus. Sau poate că nu... vă trebuii să mă gândesc la asta. Atunci am zărit o persoană, cred că prima persoană cu care am făcut schimb de priviri în acea zi. Zâmbea. Am privit-o cu o oarecare scârbă. De ce ea avea motive să zâmbească şi eu nu? Îmi continui drumul şi la câţiva paşi zăresc o altă persoană la fel de zâmbitoare. Începusem să uit de starea în care mă aflam şi să mă concentrez asupra zâmbetelor lor şi să mă gândesc care o fi motivul fiecărei persoane, motivul pentru care zâmbeau şi de ce eu nu puteam găsii un motiv destul de bun ca să pot zâmbii.
Apoi atenţia mi-a fost distrasă de către doi copii, o fetiţă şi un băieţel ce se fugăreau în jurul unui copac. Erau atât de veseli... atât de fericiţi... o parte din zâmbetul şi din bucuria lor se transmitea la fiecare trecător şi din fericire eu eram unul din ei. Începusem să zâmbesc. Nu ştiam exact de ce, nu ştiam dacă era din cauza copiilor sau zâmbeam doar ca să mă integrez în rândul celorlalţi, dar important e că zâmbeam. La un moment dat mi-am dat seama că aveam un zâmbet atât de tâmp pe faţă încât am început să râd de unul singur.
Mi-am amintit de vorbele unei profesoare “zâmbiţi mereu, indiferent de starea în care vă aflaţi! Gândiţi-vă că mereu vor exista persoane cu probleme mai mari decât ale voastre! Chiar dacă pe voi nu vă ajută pe moment, zâmbetul vostru îl va ajuta pe cel de lângă voi, să treacă mai uşor peste probleme sau chiar să uite de ele.”
Până la urmă, ce ne costă un zâmbet? Dacă ştim cum să să le privim, în fiecare acţiune, gând, senzaţie, toate au câte o parte ce ne-ar putea face să zâmbim.
Acum 2-3 zile stăteam în cameră şi mă uitam la un film ce mă plictisea îngrozitor. Nu mai ţin minte titlul dar nu îl recomand. Am ieşit din cameră îndreptându-mă spre frigider când de odată îl aud pe tata din bucătărie fredonând Holograf – Cat de departe. Am început să zâmbesc. Chiar dacă filmul îmi provocase o oarecare stare de tristeţe/plictiseală, tata a reuşit să îmi transmită o mare cantitate de energie pozitivă.
Cu toţii avem o sursă de fericire ce ne poate schimba starea de spirit în orice moment, un obiect, o persoană, un căţel, o pisică, o melodie, un loc, o clădire sau pur şi simplu un vis.
Sunt multe lucruri ce mă fac să zâmbesc, dar cel mai important izvor de fericire este ea.


Nu cred că sunt momente mai frumoase decât cele în care sunt alături de ea, nu cred că există ceva ce mă înveseleşte mai tare decât chipul ei şi nu cred că există un sunet care să îmi provoace o stare intensă de euforie aşa cum o face vocea ei.
Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că mă faci fericit, că mă faci să zâmbesc!

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Marţi 13




Era o zi ca oricare alta, doar că era o zi din săptămâna asta, ceea ce o făcea specială. De obicei săptămânile nu se aseamănă între ele. De obicei.
Luni m-am gândit cam târziu să îmi fac rezervare la microbuz, iar trenuri după ora 14 nu mai sunt. Cel puţin nu spre Iaşi, dar trebuia să ajung la seminarul de mate aşa că trebuia să găsesc o soluţie rapidă şi eficientă. Trenul de la 5:43! Mnoh binee... plănuisem să nu mă mai culc pentru câteva ore... noaptea începuse bine alături de cei de la AC/DC dar din păcate am adormit pe la 1:30. Noroc că m-a trezit tata. La 4! M-am spălat, am băut o cafea, mi-am verificat bagajul şi mi-am dat seama că lipsea ceva vital unei călătorii cu trenul: o carte! Mă uit peste cele 8 rafturi cu cărţi din cameră şi mi-a sărit în ochi una ce avea pe copertă un ceas cu nişte cuvinte pe fiecare limbă (“profeţii” şi “semnele timpului” dacă nu mă înşel. Cartea se numea “După căderea cortinei, sfârşitul?” şi era scrisă deVirgil Dumitrescu. O bag rapid în bagaj, îmi iau geaca şi îmi fac vânt pe uşă. Uşa nu era cea mai rapidă cale dar luând în considerare că locuiesc la etajul 4 era cea mai convenabilă. Era ora 5:03. Nici un om pe stradă... nici măcar un câine... doar eu şi frigul ce îmi străpungea oasele făcându-mă să mă gândesc cât de onorat trebuie să se simtă profu’ de mate că fac asta pentru ora lui de seminar.
Ajuns în gară îmi iau bilet, fără reducere evident, deoarece carnetul de student nu iţi aduce nici un beneficiu, iar legitimaţiile sosesc abia în decembrie. Oare există persoane care să nu meargă acasă până la crăciun? Anyway, ies pe peron deoarece în sala gării era un miros splendid de ghiocei ce venea dinspre o femeie ce adormise, intenţionat, acolo peste noapte. Îmi aprind o ţigară şi mă uit la ceas: 5:27. WTF?!
Într-un final ajunge şi trenul. Şi încă ceva ce doar la noi e posibil, trebuia să ajungă la 5:41 şi să plece din gară la 5:43, dar a ajuns pe la 5:39 şi a plecat la 5:41.
Mă aşez în primul compartiment împreună cu un domn şi o doamnă, soţ şi soţie.
Am stat ce am stat şi m-am plictisit de playlistul uriaş ce mi-l oferă performantul meu telefon [11mb] aşa că m-am apucat de lecturat cartea pe care o alesesem cu grijă din vasta mea bibliotecă.
Prima impresie a fost bună, în mare parte despre ce se întâmplă cu omul după ce moare.
Apoi am realizat că din toate cărţile pe care le-aş fi putut alege, am ales o carte de natură religioasă. Dumnezeu şi iar Dumnezeu, psalmi, apostoli, Noul Testament şi citate din Biblie. Booooring road! Nu judecaţi o carte după copertă!
Între timp a mai urcat o doamnă cu o mulţime de bagaje (cred că îşi tranşase soţul) iar ceilalţi 2 au coborât în Paşcani. Când dau să ies pe uşa compartimentului, intră brusc o femeie cam speriată şi se aşează lângă cealaltă femeie. Ajung la una din uşile vagonului, o deschid, îmi aprind ţigară dar nu apuc să trag 2 fumuri căci apăruse o controloare grasă care îmi spusese pe un ton foarte convingător: “NU se fumează în tren! Coboară cu ţigara!”. Ok tanti, ok. Cobor în frig riscând să nu apuc să mă urc când pleacă trenul doar că să nu îţi izbeşti tu chipul plăpând de fumul meu scârbos când te urci în tren.
Termin ţigara, urc în tren, deschid uşa compartimentului şi... FULL. Mai erau doar 2 locuri libere din care unul era al meu. Eram eu, un domn ce se tot uita panicat în stânga şi în dreapta, doamna cu bagajele, panicata ce îşi băgase nasul într-o carte şi nu a mai ridicat privirea până în Iaşi, o tipă ciudată pe la 26 de ani ce asculta muzică atât de tare în căşti încât acoperea muzica din căştile mele, şi o familie formată din o tanti, un nene, şi un copil (erau de la ţară după faţă şi sacoşa de rafie). Ciudata văzându-mă pe mine şi pe acea femeie speriată citind, a scos şi ea o carte şi mima cititul, altfel nu înţeleg ce făcea deoarece muzica din căştile ei era la fel de tare, iar privirea ei a stat mereu pe aceeaşi pagină până la Iaşi. Nu, nu avea poze pe pagină. Mă refugiasem cu totul în acea carte, oricum altceva mai bun de făcut nu aveam, când de odată, sună telefonul femeiei de la ţară (40+ ani). Ringtone: “Michel Telo - Ai se eute pego”. Da... şi eu am rămas la fel de şocat, dar nu mare mi-a fost uimirea când a început să sune şi telefonul bărbatului ce bănuiesc că era soţul dânsei (tot pe la 40+) ce avea că ringtone: “Play & Win - Ya BB ”.
Mezinul familiei se ocupa de “entertainment”, lingând geamurile, mirosind un pachet de şerveţele sau pur şi simplu stând cu picioarele pe scaun. Great road!
Ajuns într-un final, mi-am lăsat bagajul, m-am schimbat şi am plecat spre facultă. Cursurile au trecut repede, am ajuns acasă (ştiu că acasă acolo nu e că acasă aici dar tot acasă spun, pentru că e ciudat atunci când te întreabă cineva “unde mergi” să răspunzi cu “la apartament”, sau cel puţin pentru mine), am stat câteva ore iar apoi am hotărât cu Daniel să ne adunăm la reşedinţa lui si să punem ţara la cale, sub savoarea unui PET de bere. Zis şi făcut. Mă uit pe geam şi văd că ploua. dar dacă tot am zis că merg, apoi merg. Mă îmbrac, mă duc în staţie, iau bilet şi mă urc în tramvaiul ce ajunsese fix după ce îmi luasem biletul. Era... semi-plin. Semi-plin înseamnă că jumătate din scaune erau ocupate, dar ocupate strategic ca nu care cumva să mai poată sta şi alte persoane pe locurile libere (gen acele persoane ce îşi întind picioarele până pe scaunul din faţă, acei “ţărani de oraş”).
Observ doi bătrâni, un bărbat şi o femeie pe la vreo 70+ ani, extremi de veseli pentru vârsta lor, moşuleţul ţinând-o pe bătrânică cu o mână pe după capul dânsei. Romantic, foarte frumos la vârsta lor dar eu trebuia să stau jos.
Întreb dacă e ocupat iar ei îmi răspund că nu, vorbind aman2 de odată, dar nici unul nu îşi întorsese privirea spre mine. Se uitau unul în ochii celuilalt şi zâmbeau, ca într-un film de dragoste, iar eu mă uitam la ei uimit, cu gura căscată, ca într-un film cu proşti.
Mă trezesc la realitate şi mă gândesc că poate euphoria lor este datorată excesului de pastille, devenit din ce în ce mai răspândit în rândul persoanelor de vârsta a 3-a. Ca moda cu mersul la biserică dintr-un post anterior. Dar să revenim. Mă aşez pe scaunul din faţa lor, stând cu faţa spre ei şi cu picioarele înspre centrul tramvaiului (nu aveam cum să le ţin altfel, nu vroiam să stric momentul şi sa îi zic bătrânelului să îşi mute cizmele de cauciuc de pe bucata mea de podea). De obicei când merg cu tramvaiul sau autobuzul, îmi pun căştile în urechi şi privesc în gol, îndreptându-mi faţa spre unul din geamuri sau podea. Primisem un mesaj ce mă trezise din starea de repaus provocată de vreme şi de piesă. Îmi cobor privirea dinspre geam spre telefon, dar involuntar ea se opreşte pe la jumătatea traseului, în dreptul celor doi “colegi de călătorie”. Se priveau cu aceeaşi gingăşie şi cu aceleaşi feţe luminate, doar că acum moşuleţul avea o mână după capul femeiei, iar cealaltă băgată în haina ei, printr-o porţiune fără nasturi. Îmi vine greu să îmi imaginez ce făcea cu mâna de erau atât de zâmbitori aman2, dar tind să cred că era vorba doar de un masaj anti celulitic.
Ajung într-un final la Daniel, savurăm berea, povestim ce povestim şi apare Adi, spre marea mea bucurie, deoarece afară ploua îngrozitor iar el venise cu maşina din dotare.
Mai stăm în jur de jumătate de oră şi plecăm spre casă. Am filat cel mai apropiat loc de parcare posibil de unde am făcut aproximativ 6,3(3) secunde până în scara blocului, dar acele secunde fiind suficiente cât să îmi fleoşcăiască podoaba capilară.
Stau câteva minute, mă usuc cât de cât, când de odată Paul îşi ridică privirea din monitor şi spune “mergem să luăm ţigări?”
Eu: “-Pe ploaie? Plouă tare... abia poţi să mergi... te dărâmă...”
El: “-Hai wa... luăm ţigări şi venim înapoi... hai...”
Eu: “-Ok.”
Ieşim din scară... ploua atât de tare încât nu ştiam care e stânga şi care e stânga (ambele mele mâini sunt stângi). Am fugit până “la moşneag”, magazinul cel mai apropiat cu putinţă, dar evident că era închis la ora aceea.
Eu: “-Ba hai acolo la şeptari, că acolo e non-stop!”
El: “-Si e şi magazin? Nu e doar bar?”
Eu: “- Nu mă... e şi magazin... am fost eu...”
Da... am fost eu... dar ziua! De unde era să ştiu că în Iaşi non-stopul înseamnă un magazin ce se închide la ora 22...
Am aşteptat câteva minute deoarece era o hârtie atârnată în geam pe care scria “vin imediat”, dar în zadar.
Ne-am hotărât într-un final să galopăm până la magazinul din staţie, unde în sfârşit am găsit deschis. Chiar dacă eram uzi şi înfriguraţi, acum nu mai fugeam. Păşeam de parcă ploaia nu ar fi existat, de parcă ar fi fost una din acele nopţi de vară, când cea mai mică adiere îţi provoacă o plăcere divină.
Aşadar dragi prieteni, nu contează ora la care te trezeşti, cartea pe care o citeşti, ringtonul sau vârsta pe care o ai... atât timp cât ai ţigări, ploaia niciodată nu îşi va face simţită prezenţa!

vineri, 26 octombrie 2012

Ghinion



Ieri a fost ziua lui Daniel (La mulţi ani Daniel!), deci am sărbătorit cum se cuvine, până la o oră decentă.
Eram bântuit de un singur gând... să mă trezesc devreme, ca să am timp să mă pregătesc pentru seminarul de conta.
M-am trezit... dar la 7:55... şi mi-a fost puţin imposibil să îmi fac cafea, să mă îmbrac şi să ajung la facultate într-un timp atât de scurt... lăsând la o parte mahmureala.
Ajuns la facultate, am hotărât să mă aşez într-unul din ultimele rânduri ca să nu fiu prea observabil, plus că nu prea eram în stare să îmi ţin capul drept.
Îmi tot repetam în gând: "stau ora asta şi plec, nu mai rezist".
“-Văd că sunt din ce în ce mai puţini, oricum văd mereu aceleaşi feţe, cine vrea să înveţe, învaţă, cine nu...”
Mda, clar, nu mai plec.
“- Ora de astăzi va fi una interactivă, eu voi vorbii mai puţin iar voi mai mult. Ia să vedem cine iese la tablă... din ultimul rând se ajunge cel mai repede la tablă. Să iasă... tu! Cel din spate!”
Mă uit eu în spatele meu... gol. Sh1t. Care era şansa să mă aleagă pe mine dintr-un amfiteatru întreg? Şi rupt de somn şi mahmur...
Dar m-am descurcat, băiat deştept. Noroc că am făcut conta în liceu (not).
Mnoh, ce să te faci şi cu cadavrele astea didactice...


luni, 27 august 2012

Injecţia nocturnă


Mnoh păi asta e scurtă. Scurtă rău. Mai scurtă decât un shot de jagermeister.
Mergeam acasă prin ploaie după ce mă întâlnisem cu minunata şi perfecta mea iubită :x,  când mă împiedic pe la hotel de un capac de opel ce lenevea pe trotuar. Ridic privire iar pe stradă zăresc 3 maşini de poliţie şi un opel parcat în diagonală pe trecerea de pietoni.
Din hotel iese grăbit un puştan în tricou şi pantaloni scurţi ce deschide opel-ul, ia nişte hârtii şi este condus de către un agent de circulaţie într-o maşină de poliţie. Booring. Mai şi ploua aşa că merg mai departe.
Ajung pe la azil când de odată observ o femeie ce gesticula de zor în faţa mea.
Îmi scot căştile şi o întreb dacă o pot ajuta.
Ea: “Nu vrei să fluieri puţin să iasă cineva?”
Eu: “Nu ştiu să fluier: /”
Ea: “Nici să ţipi nu ştii?”
Eu: “Nu...”
Ea: “Trebuie să îmi fac o injecţie neapărat şi văd că au închis, dar am vorbit cu ele la telefon.”
Eu: “Uhm... sunaţi la sonerie...”
Ea: “Dar e sonerie sau interfon??”
Apăsă haotic pe toate butoanele  iar apoi zbiară “ALOOOO mă auziţi?! ALOOOO”
Eu încercam să mă abţin să nu bufnesc în râs.
Mirosea puternic a spital. Defapt a medicamente.
Uitându-mă mai atent observ că avea un mănunchi de pastille în mână iar la încheietură  avea legată o branulă.  Dar la azil?! Avea maxim 40 de ani... de ce la azil? De ce la ora 22?
Eu: “Văd că sunt lumini aprinse, poate răspunde cineva...”
Ea: “Oare mai pot intra prin altă parte?”
Eu mă fac că meşteresc ceva pe la lacăt doar-doar o să scap de ea.
Ea: “Sunt eu subţirică dar nu cred că încap printre ţevile din gard, nu?”
Eu: “Nu ştiu... încercaţi...”
Fail.
Ea: “Da’ oare dacă mă ajuţi tu să sar gardul mă dau ăştia la poliţie? Oare zic că sunt nebună?”
Începusem să îmi fac griji. Nu pentru ea ci pentru mine.
Se mai plimbă de câteva ori pe lângă gard, mai zbiară niţel iar eu reuşesc să mă strecor pe lângă blocuri şi să scap de “sărmana nevoiaşă”.
Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu că am plecat dar cu siguranţă nu vedeam pe nimeni să iasă prea curând iar eu nu aveam de gând să îmi petrec noaptea în ploaie,  lângă o femeie ce avea neapărată nevoie de o injecţie.


Salina "Cirica"


Mnoh păi se făcea că era o zi frumoasă de vară. Defapt nu era atât de frumoasă... nu era frumoasă deloc. Era răcoare şi băusem până dimineaţă. Dormisem o oră... dimineaţa sigur nu era frumoasă... seară fusese frumoasă... dar dimineaţa sigur nu... ok deci era o zi obişnuită. Ne-am hotărât să mergem la Cacica să vedem sare. Nu, sare din aia sărată, nu sare din aia care sare, adică care ţopăie, sare din aia... sărată... aşa. Eram 7 inşi şi 5 locuri aşa că a trebuit să excludem 2 persoane. Ne-a fost extrem de greu să ne hotărâm cine să nu mai meargă [dacă cumva o să citiţi voi 2 postarea:))].
Aşa... păi... ne-am adunat şi am pornit la drum, dotaţi cu hărţi, GPS-uri, lunetişti şi escorta poliţiei.
Pe bancheta din spate se afla o jucărie din plus veche de vreo 7 anişori. Era intacta. Până a nimerit în mâinile noastre şi a suferit diferite transformări. Diverse costumaţii sau ipostaze haioase în care s-ar putea afla un pinguin [Teemo, dragul de el].
Îmi era rău... foarte rău... nu din cauza sulului de şerveţele ce îl primisem în ochi din partea lui Adi [nu am uitat să ştii, păzeşte-ţi spatele: >] ci din cauza oboselii combinată cu alcool.
Whateva’ am ajuns într-un final. Pam pam pararam. În faţa saline era o tarabă cu tot felul de prostii de la pistoale cu capse sau celebrii Modelino până la pipe, săbii, cranii, marionete cu chipul lui Base sau pungi de dero cu aroma Elenei Udrea. Înaintăm şi găsim un căţel mic cu dinţii mari. Foarte mari. Era ca un rozător. Nicu: “Are dinţii aşa că să poate săpa în sare.” Eu: “:))))”
Trecem de prima uşă şi aşteptăm biletele cu care să putem intra în minunata gaură sărată. Erau împărţite de o doamnă foarte stresată din cauza slujbei, adevărul e că vânzarea de bilete e extreme de extenuantă.
Când să coborâm vedem un grup de copii de 6-7 ani ce veneau din mină. Erau mulţi... foarte mulţi... şi mici... gâfâiau... şi erau roşii la faţă. Atunci mi-am imaginat tot felul de chestii ce se pot întâmpla într-o mină dar totuşi am continuat să coborâm.
Observ nişte becuri suspecte aşa că îi avertizez pe ceilalţi: “Atenţie! Pe partea dreaptă puteţi vedea nişte becuri în toată splendoarea lor”. Nu aveam ghid. Ne plimbăm uimiţi ca printr-un beci imens.
Pe drum găsim lângă o ţeavă, probabil de aerisire, două portocale într-o pungă. “Mancareeeee”.
Continuăm drumul. Dăm peste o...” biserică”... biserică de mineri... înconjurată de o banderolă roşie, pusă probabil pentru a împiedica vizitatorii. Dar nu şi pe noi:))
Mnoh după ce ne-am jucat dea preoţii şi dumnezau’ [Nicu a ales să joace rolul unei lumânări], am continuat să coborâm. Găsim un lift deteriorat şi abandonat... abandonat în mină... săracul... poate că avusese şi el o familie cândva... Adică... lift cu 2 copii... scări:)). Ştiu, nu sunt amuzant: D
Mnoh găsim un clopot, evident trag de sfoară şi stric atmosfera romantica din mină, încercând să strig râzând “gata masaaa”.
Ajungem la o apă... sărim un gard pentru a face poze cu apa [doh] şi culeg o bucată de sare [un bolovan defapt], îl pun în buzunar la hanorac şi uit de el în secunda 2.
Ajungem la o sală de dans unde Adi mă tot lovea cu un şnur de cauciuc... era doar stresant nu şi dureros... până la un moment dat când mi-a lăsat o urmă mov şi adâncă de 10 cm pe mână:)).
Ca să mă răzbun [nu că aş fii răzbunător: - “] m-am gândit să îl lovesc cu hanoracul peste picioare, poate-poate o să îl usture.
Din păcate uitasem că în buzunarul hanoracului aveam acel bolovan cules cu câteva minute înainte [scuze Adi:))))].
Mnoh s-a plâns puţin dar i-a trecut. Băiat bun.
Ne-am odihnit puţin pe nişte sezloange iar când să plecăm am văzut un telefon fix cu un bec roşu aprins.
Nicu ridică receptorul ca să facă o poză iar când îl aşează înapoi în furcă becul nu mai era aprins.
Nu trece mult timp iar telefonul începe să sune. Noi ne speriem, nici acum nu ştiu de ce, şi o luăm la fugă.
Bănuiam că receptorul era scos din furcă şi era apelat de la intrarea în mină pentru a auzii ce se întâmplă în capătul minei, cred.
Mergem ce mergem, un om schimba un bec, alţi oameni veniseră la vizitat, dar, când totul părea cât se poate de normal... găsim... portocalele!
De această dată nu mai erau lângă ţeavă ci cocoţate sus pe ţeavă.
Nicu: “Uai portocalele astea îs săltăreţe:))”
Noi: “:)))”
Nicu: “Cred că se mişcă doar când nu e nimeni, hai să ne întoarcem cu spatele să vedem dacă se mişcă din nou”
Noi: “:))))) HAI!”
Nu s-au mai mişcat... cred că erau obosite.
Ajungem într-un final la scările de la intrare. Treptele erau până la genunchii mei, atunci am înţeles de ce erau atât de obosiţi copii ce i-am văzut când am intrat.
Urcăm scările, ieşim din mină şi mergem din nou să vizităm magazinul de “suveniruri” de la intrare.
Ne gândeam să luăm o minge dar idea de a cobora din nou pentru a ne juca pe teren 10-15 minute nu a surâs nimănui. Dar totuşi, ca să nu plecăm cu mâna goală de la magazine, Daniel şi-a cumpărat un apărat manual de făcut baloane. Defapt era mai degrabă plamanal decât manual. Înţelegeţi voi.

Am făcut un mic popas într-o pădure unde m-am pus cu Nicu să jucăm table.
Adi se tot chinuia să infinga cuţitul lui Nicu într-un copac.La un moment dat vine neliniştit la noi şi ne întreabă unde e casa şi cum jucăm.
Rămăsesem puţin uimit deoarece Adi nu e prea atras de table...
Până la urmă ne hotărâm să jucăm cărţi. Luăm tablele să le punem lângă copac, Nicu ridică cuţitu’ şi boom! Îi cade lama:)))
Nicu: “Mă muie, mi-ai rupt cuţitul:)))”
Adi: “Ce mă aţi rupt cuţitul?! Cine l-a rupt??”
Eu/Nicu: “=)))))”
Apar Daniel şi cu Lore. Lore ridică cuţitul încearcă să îl infinga în copac dar nu reuşeşte apoi îl scapă jos şi lama sare iar.
Noi: “AI RUPT CUTITUUUUUL!!!!:)))))”
De odată văd o şatră de motociclişti trecând prin apropiere.
Eu: “Iote bă motociclistiiii: D”
Adi: “Vai... şi am rupt cuţitul: (“
Noi: “:)))))))) =))))))”
Continuăm cu o mică bătaie folosind conuri de brad iar apoi pornim spre casă.
Pe drumul spre casă toată lumea era veselă, doar eu mă simţeam fucked up, alcoolul se răspândise omogen prin corp. Inventasem un aparat de aer condiţionat pe bază de carton [un sul de hârtie prins între geam şi portiera prin care aerul era condus fix IN MA’ FACE NIGGA!
Ajungem în sfârşit în oraş, rupţi [unii dintre noi] şi ne îndreptăm spre case.
A fost destul de frumos dar, data viitoare sper că îmi voi amintii să nu beau alcool când trebuie să merg la drum lung dis de dimineaţă.
PS: R.I.P. Teemo, ai fost un pinguin bun. Regrete eterne.


sâmbătă, 31 martie 2012

Bătrâneţe sfântă

Mnoh, dragii mei, am revenit. Motivele întârzierii sunt nenumărate... dureri [de măsele, urechi, mâini, picioare, cap, nas, gât, unghii, etc.], stările de somnolenţă, sau pur şi simplu zăpada ce a fost cu mult mai mare decât viteza mea de internet, oferită contra cost de preafericitul provider RDS.
Printre alte crime, sinucideri, violuri şi bătăi de la ora 5, mi-au rămas în minte câteva întâmplări, hazlii sau nu prea.
Să încep cu protestele anti-base? Nu prea. În micuţul meu oraş abia dacă s-au strâns 100 persoane [cu tot cu trecători] ce au îngheţat timp de 3-4 zile scandând diferite sloganuri [unele pro, altele contra].
Marea majoritate au preferat să îi privească pe ceilalţi cum se zbat pentru ei. Că doar deh, dacă îmi ajung banii de 2 covrigi şi 3 ţigări la zi ce treabă am eu cu base? Vine altul care fură! Da, vine altul care fură, dar cel care vine va fii conştient că oamenii îl pot înlătura dacă o să calce strâmb. Neah. Stăm în casă.
Next target. ACTA? Personal nu prea am observat fenomenul decât pe FB. Schimbările imaginilor de profil cu măşti Anonymous sau diferite posturi pe wall de genul "să nu ne taie tot netu' că noi avem un sait de unde luăm muzici, filme şi jocuri care este". Fail. Big fail.
Pentru Romaşcani: Casa Celibidache revine în patrimoniul comunităţii! WOW!! După ce au revendicat-o şi-au dat seama că nu prea pot scoate profit din ea [clădirea fiind extrem de deteriorată şi cu un mare risc de prăbuşire încă de acum 5-6 ani], aşa că s-au gândit să o vândă înapoi primăriei, pe o sumă fabuloasă. Românii ştiu să scoată bani din orice, chiar şi din cărămizi.
Trecând la cele sfinte, nu m-am spovedit de 3 anişori. Am înţeles că e de rău, dar dacă îmi fac abonament la biserica din colţ, îmi pot alege un orar în funcţie de timpul liber şi BANG! Păcatele se iartă. Senzaţional în direct şi în biserică.
Cred că toată lumea observă, în special la ortodocşi, că bisericile sunt pline de persoane cu vârste înaintate, în special femei. Păi na, ne-am făcut de cap o viaţă întreagă, acum hai la biserică ca să fim curate când ne vine rândul. Spre surprinderea mea, trecând astăzi pe la cimitir, observ mai cu voie mai fără voie, 3 doamne cu vârste cuprinse între 50-60 de primăveri cum îşi curăţau papucii de noroi, râşcâind cu talpa de morminte. Ca un cetăţean model ce sunt, mă apropii subtil şi încerc să le atrag atenţia într-un mod cât mai civilizat :
Eu: - E frumos ce faceţi?
Baba: - Eh nu e frumos, dar trebuie să ne curăţăm, nu?
Celelalte babe: - Hehehe!
Mda. Am realizat că trebuie neapărat să mai trec pe la biserică, altfel sunt nevoit să rămân, nu doar cu sufletul ci şi cu papucii murdari toată viaţa!