duminică, 23 ianuarie 2011

Delicatese culinare

Înainte de toate vreau să vă spun că mare mi-a fost mirarea când m-am trezit azi dimineată şi am văzut că pe afară totul era acoperit de zăpadă.
Mnoh, şi iaca’şă m-am întâlnit ieri seară cu 2 pretini de merem şi noi de bem o bere.
Şi ne pornirăm noi spre un “clab” unde muzica suavă curgea atât de lin din difuzoare încât vopseaua de pe pereţi era crapată mulţumită decibelilor.
Ne aşezăm noi pe o canapea că de, noi nu suntem oameni de scaune, cu toate că perimetrul mesei corespunzătoare cu respectiva canapea pe care ne aşezarăm era ceva mai mare decât un caiet studenţesc, din ăla de 12 file.
Şi dacă tot suntem aici hai să ne ungem instalaţiile cu câte un sirop de hamei si malţ.
Stăm timp de vreun ceas şi jumătate, destul cât să rămân fără canceroase.
Toate bune şi frumoase, când să purcedem spre casă ne întâlnim cu 2 fetişcane, cunoştinţe mai vechi, ce ne invită să petrecem ceva timp împreună, cât să sorbim o cafe’ la domiciliul lor.
Zis şi făcut.
Ajunsărăm noi tăţi 5 , tăţi frumoşi la domiciliul don’şoarelor.
Mai o glumă mai o povestioară timpul trece fără ca cineva să remarce.
Cioc-cioc-cioc , cineva tulbură liniştea cu nişte bătăi in uşă,  deloc binevenite.
Cu voie, fără voie,  se ridică una din cele 2 făpturi feminine şi se’ndreaptă spre uşă.
Cine să fie, cine să fie...pretinii celor 2 tinere don’şoare , care evident nu erau prea încântaţi de prezenţa noastră. Ai de plm...
“Cine sunt şi pe cine caută? “întreabă neliniştit unul din pretinii celor două .
“Nişte...foşti colegi....ne-am întâlnit la....pe.... “ murmură neliniştită una dintre fetişcane.
“Serviţi cafeluţa , da ? întreabă din nou, de data aceasta cu un ton mai ridicat. Dar nu vreţi să mâncaţi câte ceva ?! “
Eu devenisem mai neliniştit decât venisem.
“Mă, zice unul către celălalt, dute în bucătărie şi adă 3 delicatese .“
Unul dintre ei dispăru, ceea ce ne impacientase şi mai tare.
Nu trecuse mult timp şi apare din nou, cu 3 cepe , fiecare de măsura unui măr primăvăratec.
“Haideţi, savuraţi-le !  zise unul din ei rânjind ca o primată preistorică .
“Nu că....abia ce am mâncat..... şi.... “ zic eu sperând să îl îmbunez cu privirea mea de câine abia venit din ploaie.
“Haideţi că merge o gustărică la cafeluţă, MÂNCAŢI AM ZIS ! “ zbiară arătarea cu spumele’i curgând din gură.
Odată ce ne văzusem fără scăpare, gândindu-ne că sunt nişte mere necoapte, ne înfruptăm din cepe , fără a schiţa prea multe emoţii.
“Vedeţi că sunteţi bărbaţi ?!Auzi mă, dute mai adă-le 3 dar mai măricele că văd că nu se satură atât de uşor ăştia!”
Când am auzit mai mai că vroiam să fug spre geam, ne mai ţinând cont că eram într-un apartament la etajul 3.
Apare din nou “maestrul culinar“ de data aceasta, cu 3 cepe fiecare cam cât 2 palme de om sănătos la 35-40 de primăveri.
“Haideţi, nu vă sfiiţi, băgaţi mare că doar sunteţi de-ai casei ! “ zise cu o sclipire în ochi , precum cea a profesorului meu de matematică , cand îi arată câte un elev caietul de teme la sfârşit de semestru.
“Eu, eu chiar nu mai pot !Nu mai rezist ! “zise unul dintre colegii mei de suferinţă.
Auzind acestea, neanderthalu’ scoate un briceag ruginit pe care îl flutură maiestos în faţa curajosului meu pretin.
“Ia mai gândeşte-te, nu e prea frumos să refuzi un domn,nu-i aşa ? “ zise cu o oarece furie oarbă posesorul briceagului.
Eu, făcându-le semn celor 2 pretini că nu prea avem scăpare , îi îndemn să le dăm gata şi pe astea , că unde a intrat una mai încape ş’alta mai măricică.
Mai cu scârbă mai cu greaţă le dăm gata, şi apoi mă ridic recunoscător pentru masa oferită şi grăiesc către cei doi “bucătari“ : “Noi vă mulţumim pentru cafele şi respectiv gustări, dar chiar trebuie să plecăm deoarece stăm în cealaltă parte a oraşului, s-a întunecat de ceva vreme şi nici baterii pe la telefoane nu prea mai avem, dar cu următoarea ocazie promit în numele tuturor că vom zăbovii cât să ne cunoaştem mai bine. “
Cei doi se uită unul către celălalt fără a înţelege mare lucru din ce le spusesem eu.
Mă duc încet, îmi iau papucii, mă încalţ, şi mai mai ce crezusem  că am scăpat din calvar când pocitania îşi deschise din nou camera ce  îi adăpostea dinţii :
“Vreţi să plecaţi ?Atât de repede ?Dar insist să mai rămâneţi şi la desert ! “
Din nou unul din cei doi dispare pentru câteva clipe iar apoi spre incredibila noastră mirare apare cu 3 cepe de zici că erau pepeni necopţi.
Unul din pretinii mei, speriat, apucă o vază de flori şi îl loveşte pe cel care ne tot oferea delicatesele culinare , iar acesta căzu parcă secerat.
Când am văzut, am dat să fug spre uşă , dar din spate pocitania mă prinsese de mână şi îşi înfipse briceagul în mine, puţin mai jos de plămâni.
Şi când m-am trezit era dimineaţă .

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu